CFR Cluj – raţiune şi pasiune

O spun simplu de la început, scriu din postura de suporter al echipei de fotbal CFR Cluj, în semn de preţuire pentru un prieten vechi, Vasile Dâncu, suporter al celeilalte echipe clujene, Universitatea. Împărtăşim o pasiune pentru fotbal sădită în noi în anii 80, anii în care am crescut cu primele mari performanţe ale echipelor româneşti de club, o pasiune cultivată apoi în anii studenţiei, cînd am vibrat ca atîţia alţii pentru Steaua în 1985-1986, apoi în acel magic moment al calificării naţionalei la Mondialul italian, o calificare obţinută într-un cu totul special an 1989…

Nu voi putea vorbi despre CFR cu patosul cu care o face Vasile Dâncu pentru U (a se vedea textul de pe blogul sau). Investiţia noastră pasională se prea poate să nu fie aceeaşi. Dar, asemeni lui, încerc să raţionalizez şi să explic, nepătimaş şi mai ales fără încrîncenare ori gelozie, care sînt motivele acestui ataşament.

Ca mulţi clujeni, am fost surprins să aflu cu cîţiva ani în urmă că, datorită onestităţii lui Ioan Sabău, care nu a cedat un meci al Gazului la Petroşani, o echipă din Cluj, CFR, promova în prima divizie. În acea vară plictisită, într-un oraş sufocat încă de doisprezece ani de administraţie naţionalistă, am mers împreună cu nişte prieteni la meciul împotriva Timişoarei, cîştigat cu 2-1. Atunci s-a înfiripat o poveste specială, care nu e nicidecum numai a mea; la ea participă de ani de zile oameni din cei mai diferiţi, convertiţi la cauza ceferistă. Şi voi spune aici de ce.

Am văzut în proiectul CFR, cu urcuşurile şi coborîşurile lui, şansa nu doar a unei echipe de fotbal, ci a unui oraş întreg să revină cu demnitate în rîndul lumii europene. Oraşul a pătimit vreme de mai bine de un deceniu din cauza bufoneriei extremiste pe fondul pasivităţii locuitorilor săi. După 2004, Clujul s-a trezit parcă dintr-o lungă rătăcire sau amorţeală. Un soi de entuziasm civic (naiv pe alocuri, stîngaci fără îndoială) a cuprins palida societate civilă ce se agita în marginea puterilor de o culoare politică sau alta. Urcarea CFR-ului în prima divizie a coincis cu acest moment de dezmorţire. Proiectul său s-a suprapus peste alte proiecte de deschidere cosmopolită a unui întreg oraş. Cei mai mulţi dintre aceia care au început să îngroaşe rîndurile suporterilor echipei în acei ani n-au făcut-o din ataşament pentru istoria acestui club, pe care o ignoră poate şi azi. De asemenea, n-au făcut-o nici dintr-un soi de criză de afectivitate, care trebuia proiectată cu orice preţ într-o creaţie nouă. Au făcut-o – sau cel puţin eu am făcut-o – tocmai pentru că rupea cu o istorie recentă a fotbalului românesc, ale cărei adevăruri murdare şi afaceri ilegale ieşeau tot mai mult la suprafaţă. Da, jurnaliştii au dreptate cînd spun că CFR este un construct artificial, deşi, încă o dată, se poate identifica o istorie a sa, relativ lungă şi continuă, dar o istorie în care puţini mai sînt aceia care se regăsesc. Astfel, cu excepţia fidelilor din anumite cartiere sau zone profesionale, suporterii de azi ai CFR-ului sînt oportunişti asemeni mie. Şi mai ai o trăsătură prea puţin remarcată de analişti: sînt „vinituri”.

Ca oraş universitar, Clujul cunoaşte mai mult ca oricare decît celelalte oraşe din Transilvania această dinamică populaţională, profesională şi economică ce-l face atrăgător în termeni de carieră. Ca orice oraş mare, ştie să fie generos cu învingătorii (în termeni de prestigiu material şi simbolic) şi necruţător cu învinşii. Mulţi dintre suporterii ceferişti fac parte din aceste categorii sociale şi profesionale născute odată cu postcomunismul, nu neapărat cu pregătire academică, dar cu flexibilitate ocupaţională şi cu un spirit antreprenorial dezvoltat. Adeziunea la noul club s-a făcut şi în termenii acestei identificări cu o investiţie de succes, într-un spirit prea puţin întîlnit în fotbalul românesc, bîntuit de personaje groteşti, suspecte legal, ori doar comico-tragice. CFR a fost atunci şi mai este azi şansa unei despărţiri de întunecaţii ani funarioţi (la care, se înţelege, am fost şi noi părtaşi, fie şi numai prin pasivitatea noastră) şi a unei întîlniri cu o altfel de lume, tolerantă, cosmopolită, modernă.

Sigur, vorbesc aici despre o proiecţie, nu vreau să spun prin asta că lucrurile au stat întocmai şi pentru toată lumea aşa; de asemenea, nu vreau nicidecum să diminuez din meritele ori din motivaţiile suporterilor altor echipe, îndeosebi ai Universităţii. Pentru că în afara unei rivalităţi tradiţionale, a tachinărilor amicale ori a supralicitărilor mediatice strict producătoare de scandal şi tensiuni, deci de rating, nu avem de-a face aici cu o simetrie între cele două echipe sau între suporterii lor. (Dar asta e o altă poveste, ce merită discutată aparte).

Ascensiunea CFR-ului a corespuns cu momentul ieşirii noastre masive în Europa şi cu intensificarea emigraţiei ocupaţionale în spaţiul european. În paralel cu această mişcare, clubul s-a construit printr-un aport masiv de jucători străini, de naţii diferite, ce a întărit aparenţa de artificialitate, dar a neutralizat şi mai mult adversităţile naţionaliste. În termeni de imagine (ah, veşnica noastră obsesie cu imaginea României în lume…) ceea ce au transportat mulţi dintre concetăţenii noştri în termeni de hărnicie sau onestitate lucrînd în Occident s-a regăsit, bunăoară, în surpriza europeană a prezenţei în Liga Campionilor a CFR-ului acum doi ani. Vizibilitatea Clujului ca oraş european (şi nu ca simplu subiect al unor scene de un naţionalism de mascaradă) a fost asigurată şi de CFR (nicidecum ca actor exclusiv, desigur. E vorba doar de o vizibilitate mediatico-sportivă, în paralel cu una cultural-ştiinţifică, asigurată de universităţile clujene, ori economică prin investiţiile realizate aici).

CFR a fost percepută dinspre suporterii săi, dar şi dinspre exterior, ca o investiţie de succes, în termeni de infrastructură, de performanţă, de prospectivă, de prezenţă publică, de imagine. Proiectul său e interpretat ca unul de un management raţional, poate inferior ca cifră de afaceri altor proiecte investiţionale locale, dar mai percutant şi mai accesibil unui public neiniţiat în tainele afacerilor capitaliste, şi simultan expansiunii acestora. (Poate de aceea, întîmplător sau nu, criza actuală a echipei coincide cu criza unei societăţi întregi şi a unui management defectuos al economiei româneşti. Ceea ce se petrece azi la club pare a avea tot mai mult de-a face cu o succesiune de erori manageriale decît cu o formă fizică a unor jucători anume).

Cîteva remarci finale:

1. Nu vreau să idealizez imaginea acestui club. Ca suporter profan, nu cunosc dedesubturile afacerii, nici nu vreau să le cunosc. Cu siguranţă că pentru a supravieţui în mediul corupt al fotbalului românesc a fost nevoie de compromisuri. Unele poate chiar compromiţătoare pentru club. Şi în nici un caz scopul (performanţele, trofeele etc.) nu scuză mijloacele.

2. Publicul ceferist nu este unul fidelizat aşa cum este publicul altor cluburi de tradiţie din România sau din alte părţi. El este un public nu neapărat mai inteligent, nu neapărat mai cultivat, dar cu siguranţă mai capricios, mai dependent de succes. Este poate cel mai important lucru pe care trebuie să-l aibă în minte managerii acestui club. A se vedea, în termeni de simplă comparaţie, diferenţa uriaşă de audienţă şi de investiţie afectivă dintre meciurile din Liga Campionilor de acum doi ani şi recentul meci cenuşiu (din toate punctele de vedere) împotriva celor de la Basel.

3. Momentul unic al intonării imnului Ligii înaintea meciului cu Chelsea, cu un public format din oameni veniţi din toată ţara pentru acel meci pentru o sărbătoare cu totul specială, nu poate hrăni pentru multă vreme ataşamentul pentru culori şi echipă. Suporterii nu se identifică totuşi nici cu Arpád Paszkany, nici cu Iuliu Mureşan, nici măcar cu vreunul dintre jucători, chiar dacă simpatiile s-au putut îndrepta temporar spre Anca, Semedo, Dubarbier ori Deac. Suporterii ceferişti se identifică, încă o dată, cu o marcă de succes. Chiar dacă, fideli cum sîntem spectacolului (şi nu sportului) numit fotbal, ne putem alege drept ringtone la telefon, melodia celor de la Desperado, putem să sărim în sus de bucurie la victorii şi să ne întristăm amarnic la înfrîngeri.

4. Locuiesc într-o curte cu „uişti” şi „stelişti”, români şi unguri. Farmecul discret al vieţii în comun îl dau inclusiv şicanele după o etapă sau din timpul vreunui meci, în care „ai noştri” sau „ai lor” cîştigă ori pierd, independent de voinţa sau puterile noastre. Nu vor fi însă aceste victorii sau înfrîngeri niciodată altceva decît un motiv pentru o bere oferită vecinului, stelist, uist, ceferist, român sau ungur.