Arhitectura comunistă şi postcomunistă a memoriei în spaţiul public astăzi – o frază cît o istorie de douăzeci de ani, ale cărei înţelesuri nu le vom putea desluşi în cîteva pagini sau minute. Arhitectura de orice fel, şi nu numai cea consacrată în mod special memoriei, este materializare, încrestare în sensibil a memoriei. Memoria se exhibă peste timp şi rezistă uzurii trecerii în forme mai mult sau mai puţin reuşite, solide sau durabile ale arhitecturii. Memoria comunismului, eroizată, diabolizată, compromisă ori asumată sub formă de compromisuri cu un prezent mediocru şi generator el însuşi al tuturor compromisurilor posibile, se păstrează în monumentele pe care arhitectura n-a încetat să le edifice de mai bine de şaizeci de ani încoace. Arhitectura lăsată moştenire de comunism şi aceea creată imediat după căderea lui au darul de a ne transmite semnificaţiile fragmentare şi senzaţiile contradictorii ale unui trecut recent cu care am negociat şi continuăm să negociem insuficient şi în termeni incoerenţi, unii venind de prea departe în timp, alţii din alte spaţii culturale contemporane.
Mai mult ca alte moşteniri ale trecutului, arhitectura ne convoacă zi de zi la readuceri aminte. O face prin prezenţa ei, mai discretă sau mai stridentă, prin inevitabilitatea ei în practicile şi în naraţiunile noastre cotidiene, o face chiar negociindu-şi gradul de monumentalitate pentru a ni se oferi în funcţionalitatea ei mereu parţială. Că nu ne putem debarasa de trecut precum de o haină uzată ne-o spune în toate felurile arhitectura: stau mărturie pentru com-penetrarea oamenilor şi arhitecturilor chiar construcţiile trecute şi recente, purtătoare ale dovezilor că secolul XX n-a fost nici măreţ, dar nici unul oarecare. Sîntem cu expresiile materiale ale trecutului nu doar într-o relaţie de confruntare, de tatonare sau de evitare, ci într-una de interiorizare reciprocă. O interiorizare lentă şi conflictuală, fără îndoială. Căci blocurile de locuit ale succesiunii de decenii victorioase ale socialismului au pătruns în porii fiinţelor noastre, în felurile noastre de a gîndi, de a simţi, de a imagina, de a vorbi sau de a fi cu celălalt (în mod intim sau în mod public), după cum toate aceste construcţii poartă în textura lor, în aparenţele lor, în fisurile şi în cenuşiul lor chiar fisurile şi cenuşiul propriilor noastre existenţe individuale şi colective.
De aceea, o analiză a monumentelor memoriei trecutului recent trebuie să înceapă prin a desface o asociere ce poate să pară pentru o clipă ca evidentă: aceea dintre monument şi memorie. Căci putem fără ezitare vorbi de monumente fără memorie, după cum trebuie să vorbim despre o memorie non-monumentală, chiar anti-monumentală.
Despre cele dintîi poate că nu e mult de spus: ele sînt excrescenţe („locuri toxice”, cum le-ar spune Augustin Ioan) pe corpul cicatrizat al unei societăţi aflate într-o devenire ezitantă. Pretenţia monumentală se regăseşte doar în dimensiuni, în excesul material, poate chiar şi în excesul simbolic ori politic, incapabile însă de a îndeplini funcţia pe care monumentul în genere o asumă, aceea de a asigura o dublă relaţionare, între oamenii unei aceleiaşi generaţii şi între oamenii din diferite generaţii. Peisajele noastre urbane sînt presărate de asemenea monumente non-memoriale, urme ale unui trecut despre care putem spune azi deopotrivă, fără teamă de contradicţie, şi că a trecut (lăsînd în urmă doar ruinele în piatră, în beton sau în bronz ale unor epoci revolute, cu care nu mai întreţinem nici o relaţie de interioritate, biografică), dar şi că nu a trecut, prelungind prăbuşirea zgomotoasă a unui proiect istoric total în toate fragilităţile construcţiilor noastre individuale şi colective.
Pe de altă parte, şi aici miza pare mai importantă, în jurul memoriei non-monumentale trebuie continuată şi aprofundată o reflecţie consistentă şi de lungă durată. Pentru că este vorba, în primul rînd de memoria individuală şi colectivă a deceniilor trecute (pentru a rămîne la această perioadă), dar este vorba, apoi, şi despre modurile în care am depus şi depunem această memorie în urne materiale. Din acest motiv, înainte chiar de a vorbi despre situaţia monumentelor din spaţiul public, se cuvine să investigăm strategiile de memorare, de arhivare şi de raportare la trecut care s-au propus şi impus imediat după căderea regimului comunist. Gestul simbolic al dărîmării şi înlăturării statuilor liderilor marxişti şi comunişti, reconvertirea mesajului unor monumente prin sudarea pe ele de plăcuţe noi dar şi frenezia înălţării de noi monumente ca expresie a reinterpretării trecutului dau seama, împreună, de fapt, de o continuitate inerţială şi nu de o ruptură: continuitatea în eroizarea (respectiv diabolizarea) unor persoane, evenimente, contexte istorice, sacadarea trecutului în raport cu întîmplări dătătoare de sau măcar promiţînd sens pentru posteritate şi, de aceea, demne de a fi narate ori reprezentate plastic. Schimbarea (de multe ori în rău) a stilului artistic pentru a forţa expresivitatea şi lizibilitatea monumentului nu a avut darul de a produce o cotitură în modul de tratare a memoriei. „Revoluţia” din decembrie 1989 nu s-a produs nici atunci, în 1989, şi nici mai tîrziu în relaţia cu trecutul: ea nu s-a produs pentru că, pe de o parte, ea nu se poate produce în mod spectaculos: există mecanisme ale memoriei individuale şi colective care o fac rezistentă (altfel decît căzînd în patologic) la despărţirea bruscă, definitivă, de trecut: oricît de traumatizant, de fericit sau de neînsemnat ar fi trecutul individual sau colectiv, el depune sedimente în conştiinţele şi biografiile noastre; pe de altă parte, o asemenea revoluţie a memoriei ar fi necesitat energii şi cunoaşteri, o răbdare de care nici societatea, nici autointitulaţii ei lideri intelectuali nu dispuneau ori nu voiau să dispună. Răsturnare de regim politic da, inversare a polarităţii valorice da, însă nu şi schimbare de paradigmă: logica gestului e aceeaşi, înlocuirea călăilor cu victimele şi invers, reabilitarea a ceea ce fusese condamnat şi condamnarea a ceea ce fusese valorizat vreme de decenii. Nu este atunci o întîmplare că această logică a dat astfel naştere unui nou entuziasm al monumentalizării, concretizat în apariţia în toate locurile posibile (la oraş şi la sat, în centru, în cartiere, la periferie, pe clădiri, în clădiri, în curţi, pe dealuri, în vîrful munţilor etc.) a unor monumente menite să readucă pe cale mistică trecutul eroic mai aproape, să cultive mîndria apartenenţei, a genealogiei, identitatea, unicitatea, credinţa şi aşa mai departe. Printre toate, mult discutatele monumente relative la trecutul comunist: cruci, troiţe, obeliscuri, grupuri statuare, flăcări, a căror impresionabilitate tare, voit şocantă, merită pînă şi sacrificiul oricărei pretenţii estetice ori urbanistice.
E nevoie să introducem o nuanţă în acest loc: reevaluarea trecutului recent, inclusiv în această formă monumentală, e un demers necesar, binevenit. Cinstirea memoriei, a faptelor de rezistenţă şi a sacrificiilor celor care şi-au pierdut viaţa opunîndu-se puterii totalitare e un act de recuperare istorică. Dar ceea ce rămîne problematic şi demn de chestionat este contextul în care acest proces are loc: este această cinstire prin înălţarea de monumente singurul ori cel mai potrivit mod de a trata (cu) trecutul? Mai precis: rezolvă (măcar parţial) monumentele şi memorialele trauma crimelor şi violenţelor de odinioară? Ca să dăm un răspuns rapid şi oarecum previzibil, să spunem că în mod sigur nu. Însă în acest fel nu am epuizat nicidecum întrebarea. Ea trebuie mai ales prelungită într-o întrebare mai subtilă privitoare la mecanismele monumentalizării. Ceea ce vedem înălţîndu-se ici şi colo în memoria victimelor comunismului este partea vizibilă a aisbergului propriei noastre memorii. Vreau să spun că există aici un dublu risc, vizibil adeseori în discursurile şi comportamentele publice de după 1990: primul risc, acela de a considera că astfel de monumente (şi inerenta monumentalizare a trecutului care le face posibile) sînt suficiente pentru a termina odată pentru totdeauna cu comunismul. Că, înmormîntat în piatră sau bronz, el nu va mai ieşi la suprafaţă să ne ameninţe prezentul şi viitorul. Al doilea risc constă în personalizarea evenimentelor care au presărat deceniile de viaţă ale comunismului: odată ce am identificat şi victimele şi călăii, putem să spunem (aproape) liniştiţi că ei au făcut (sau au suferit) asta, că ei au scris istoria aşa cum s-a scris, că ei poartă responsabilitatea – încă o dată: prin ceea ce au făcut sau au suferit – pentru ceea ce a fost acest „întunecat ev mediu” comunist. Toţi ceilalţi, milioane, anonimi, sînt degrevaţi de orice responsabilitate pentru ce a fost şi, de ce nu, ori mai ales, pentru ceea ce este. Istoria recentă s-ar fi consumat prin faptele de cruzime şi de rezistenţă ale unei minorităţi, vinovaţii şi victimele pot fi identificaţi, condamnaţi, respectiv sanctificaţi; toţi ceilalţi ar fi fost doar pînza de fond, martorii pasivi şi tăcuţi ai trecerii istoriei pe lîngă ei, pe deasupra lor.
Admiţînd fie şi numai cu titlu de ipoteză această interpretare a comunismului, miza reflecţiei noastre devine atunci una para-foucaldiană: într-un celebru text despre putere, filosoful francez spunea că miza luptelor de azi nu trebuie să fie cum să rezistăm statului, ci cum să ne scoatem statul din cap. În acelaşi fel, ar trebui să continuăm prin a spune că miza luptelor de azi în relaţia cu trecutul nu este cum să rezistăm comunismului şi istoriei sale (n-am făcut-o cînd trebuia, acum n-ar mai fi decît parada ieftină), ci cum să ne scoatem din cap modul monumental, excepţional, de a ne raporta la comunism. Cum, altfel spus, să renunţăm, în interpretarea trecutului recent, la grile de evaluare rigide şi la sisteme de valori opozitive şi exclusive? Mai explicit, este loc în relaţia cu comunismul (şi care nu este deloc o relaţie de exterioritate – el este încă în noi şi în jurul nostru, în practicile noastre cotidiene) de o abordare non-monumentală, nici eroizantă, nici victimizatoare, nici acuzatoare, nici justificatoare, ci comprehensivă, capabilă să invoce, dacă nu şi să mobilizeze, responsabilităţi continue, deopotrivă individuale şi colective, discrete şi distributive?
Fragment din conferinta sustinuta vineri, 5 noiembrie 2010, in cadrul sesiunii de conferinte "Arhitectura memoriei si spatiul public", organizata de Augustin Ioan si OAR la UAUIM Bucuresti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu