O anumită mitologie populară ne vorbeşte despre ospitalitatea tradiţională a românilor. Dacă aşa ceva a existat, dacă ea a putut deveni tradiţie, este pentru că s-a manifestat în spaţiul şi în obiceiurile unor comunităţi tradiţionale sau în spaţiul privat. Expresia „ospitalitate românească” pare a nu mai spune astăzi mare lucru şi cu siguranţă că ea spune şi mai puţin în spaţiul urban postcomunist.
În acest text, vrem să arătăm că există o deosebire majoră între ospitalitatea privată şi ospitalitatea publică şi că aceasta din urmă intră într-un raport biunivoc cu sărăcia. Înţelegem aici sărăcia într-un sens apropiat precarităţii, nu doar ca absenţă a unor resurse materiale sau financiare, ci ca un întreg sistem complex de relaţii şi comportamente pe care, printre altele, şi această absenţă le face posibile.
Mai vrem să arătăm că oraşele postcomuniste româneşti sînt inospitaliere datorită unor politici urbane falimentare din perioada comunistă, dar şi continuării pe o scară extinsă a acestei politici falimentare.
Sărăcia ca sursă şi efect al inospitalităţii
Sărăcia ca precaritate, poate fi înţeleasă în următoarele sensuri:
- precaritatea ca sărăcie, lipsă de resurse materiale şi financiare a administraţiei şi a cetăţenilor;
- precaritatea ca lipsă a proiectelor urbane şi, acolo unde acestea există, lipsă a consistenţei lor;
- precaritatea ca vulnerabilitate (vezi catastrofele din ultimele săptămîni); absenţă de control al spaţiului, spaţiu fizic, teritoriu, spaţiu urban (social);
- precaritatea ca dependenţă de prezent: limitarea la „pansamente” pentru prezent, fără intervenţii şi proiecte majore pe termen mediu şi lung;
- precaritatea ca instabilitate a unor praguri, limite, demarcări pe care le introduc şi le respectă deopotrivă cetăţenii anonimi şi instituţiile (de stat şi private).
Praguri (fragile, inconsistente) între:
a) public şi privat;
b) familiaritate şi stranietate;
c) identitate şi alteritate
d) ospitalitate şi inospitalitate;
e) estetic (monumental, design) şi funcţional (util);
f) sacru şi profan etc.
Dincolo şi înainte de sensurile teoretice ale sărăciei, sărăcia este o experienţă trăită ca:
a) Experienţă a sărăciei:
- tot ce vedem în jurul nostru ca manifestări ale sărăciei: neajunsuri, mizerie, promiscuitate, violenţă. Viaţa cotidiană în oraşele româneşti postcomuniste ne oferă în mod agresiv şi inevitabil imagini, senzaţii, practici ale sărăciei.
- tot ce trăim noi înşine ca săraci: practicile private şi publice la care sîntem obligaţi ca săraci, strategiile şi improvizaţiile la care trebuie să recurgem pentru a limita efectele sărăciei în plan personal, familial, comunitar.
- în oraş, sărăcia nu e exilată, chiar dacă cel mai adesea ea poate fi întîlnită la periferie; nu e izolată, chiar dacă putem sesiza manifestări punctuale, precise, majore ale ei; nu poate fi eradicată, chiar dacă discursurile şi politicile urbane ale administraţiilor locale şi ale organizaţiilor non-guvernamentale din ultimii 15 ani au făcut din sărăcie una din mizele acţiunilor lor;
- sărăcia se află şi în centru şi la periferie, infiltrînd periferia în toate locurile ei, periferizînd centrul. Diferenţa pur spaţială dintre centru şi periferie nu se regăseşte într-o ordine regresivă sau progresivă a sărăciei. Sărăcia ca practică şi experienţă coexistă conflictual sau paşnic, negociat sau impus, cu bogăţia şi cu luxul, la fel de ostentativ, la fel de agresiv.
b) Sărăcie a experienţei:
Experienţa urbană a sărăciei nu poate fi separată de o sărăcie a experienţei. Aceasta din urmă e echivalentă cu o reducere a posibilităţilor pe care oraşul le oferă în diferitele tipuri de practici pe care rutina cotidiană sau ieşirea din rutină le solicită: practici ale locuirii, practici ale mişcării şi transportului, practici ale muncii, practici comerciale, practici culturale, practici ale timpului liber.
Va urma
(Andreea Mihalache şi Ciprian Mihali)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu