Sărăcie şi inospitalitate urbană (2) - Principii ale ospitalităţii

(continuare)

Ospitalitate privată şi ospitalitate publică

Ospitalitatea privată este compusă dintr-o serie de valori, gesturi şi atitudini care stabilesc o relaţie privilegiată între gazdă şi oaspete, între cunoscut şi străin, între acelaşi şi altul. Sensul ospitalităţii se lasă descifrat, într-o schemă elementară, prin deschiderea uşii, deci a spaţiului intim către cel străin, invitat sau nu, cunoscut sau nu. Ospitalitatea gazdei se însoţeşte de politeţea oaspetelui, într-o economie subtilă şi fragilă a comunicării interumane.

Ospitalitatea publică nu se obţine prin însumarea sau alăturarea ospitalităţilor private. Cea dintîi este condiţionată de cea din urmă, însă nu este o consecinţă nemijlocită a acesteia. Astfel, spre deosebire de spaţiul privat, în spaţiul public nu gesturile (corporale, mai ales) şi nu obiceiurile sau limbajul uneia sau mai multor persoane decid ospitalitatea. Este vorba şi în oraş de un limbaj, dar el este mai complex şi de un alt nivel: semnele, expresiile, sintaxa şi pragmatica lui nu se reduc la cele ale persoanelor, ci antrenează întreg echipamentul urban (clădiri, străzi, însemne etc.), precum şi „ambianţa” pe care acesta o creează. Dacă admitem că oraşul are propriul lui limbaj, atunci putem să ne întrebăm: cu ce cuvinte ne întîmpină un oraş? Cum ne „vorbeşte” el atunci cînd pătrundem în oraş, atunci cînd îi străbatem străzile, cînd îl locuim sau cînd îl părăsim? Care sînt semnele şi însemnele prin care oraşul se înfăţişează ca primitor sau ostil, prin care transmite mesaje pozitive sau negative?

Ospitalitatea publică se construieşte în timp şi rămîne mereu fragilă, vulnerabilă. La construirea ei participă autorităţi, competenţe, figuri publice şi anonimi, indivizi şi grupuri, fără ca vreuna din aceste instanţe să aibă proprietatea sau monopolul ei.

Ospitalitatea publică dă seama de felul în care comunitatea urbană îşi negociază practicile cotidiene cu autorităţile locale. De asemenea, de felul în care cetăţenii îşi reglează relaţiile dintre ei, dar şi relaţiile cu spaţiul fizic al oraşului.

Ospitalitate şi toleranţă

Pentru a înţelege în ce constă ospitalitatea, trebuie s-o distingem de toleranţă. Se vorbeşte mult astăzi de toleranţă ca despre una din valorile fundamentale ale societăţii democratice. Însă, dacă e să urmăm deconstrucţia pe care Jacques Derrida o propune pentru acest termen, vom afirma că toleranţa are cel mult sensul unei ospitalităţi condiţionate. Este tolerant cel care îşi permite să fie tolerant, cel care decide unilateral să fie tolerant, putînd printr-un gest propriu să-şi retragă această decizie. Toleranţa este atitudinea celui puternic, a celui care cunoaşte limitele între care poate fi tolerant şi între care îl poate tolera pe celălalt. El descrie şi prescrie spaţiul de joc în care celălalt se mişcă, îl jalonează şi îl controlează în fiecare clipă. Un exemplu din practicile spaţiale ale oraşelor româneşti îl oferă în acest sens fosta administraţie naţionalistă din Cluj, care, în numele aceleiaşi suspecte toleranţe faţă de minoritatea maghiară, a marcat vizibil şi agresiv spaţiul urban cu însemne româneşti, ţinînd în acest fel să reamintească prin toate mijloacele „cine e stăpîn aici” şi transformînd astfel pretinsa toleranţă într-o reală intoleranţă. Un alt exemplu, din acelaşi oraş, aduce în atenţie o expresie care a căpătat o tristă celebritate în anii din urmă: aceea de „prag de toleranţă”. Astfel, fostul primar naţionalist a refuzat să plaseze plăcile cu numele oraşului în română şi în maghiară conform legii administraţiei locale, care prevedea că în toate oraşele în care o minoritate are peste 20% din populaţie, aceste plăci se vor scrie şi în limba minorităţii respective. Pragul de toleranţă a fost atins la Cluj, prin spectacolul ridicol al primarului care a susţinut că minoritatea maghiară nu poate să depăşească în acest oraş cele 20% şi astfel nu va îngădui amplasarea acestor plăcuţe.

Conform aceluiaşi Jacques Derrida, toleranţa trebuie înlocuită în discursurile şi practicile politice, precum şi în cele urbane, de o ospitalitate pură şi necondiţionată, care se deschide celui care nu este aşteptat, nici invitat, celui care soseşte ca vizitator absolut străin şi imprevizibil. Prin urmare, ospitalitatea trebuie să fie una de vizitare şi nu una de invitare.

Desigur, o astfel de ospitalitate poate să fie periculoasă, o deschidere totală înspre străin poate expune unor riscuri majore; în practică, ea nu este niciodată pură şi necondiţionată, existenţa numeroaselor reguli, norme, legi, rutine sau practici sociale trasîndu-i limite de funcţionare. Însă, după Derrida, este vorba de a lua ospitalitatea pură şi necondiţionată drept o exigenţă prepolitică şi prejuridică, devenind prin aceasta o condiţie a politicului şi juridicului.


Principii ale ospitalităţii

1)       Un oraş e sau nu ospitalier chiar de la intrare, dacă îndeplineşte (sau nu) două funcţii elementare ale practicii spaţiale:

a.       Orientarea.

b.       Identificarea.

2)       Un oraş e (sau nu) ospitalier dacă facilitează (sau nu) ajungerea de la periferie la centru;

3)       Un oraş e (sau nu) ospitalier dacă centrul său e ospitalier:

a.       Întîmpină, permite repausul, poziţionează, ierarhizează, dă senzaţia de confort, de linişte, de destindere, de forţă;

b.       Dacă asigură coerenţa construcţiilor şi a mobilierului urban.

4)       Un oraş e ospitalier dacă asigură, pentru locuitorii lui, o trecere lină, dar marcată, între privat şi public; un oraş e cu atît mai ospitalier cu cît marchează mai clar (dar nu violent, agresiv) graniţele dintre public şi privat, lăsînd publicului funcţia de întîlnire, de libertate, de aparenţă;

5)       Un oraş e cu atît mai ospitalier cu cît distinge mai bine între diferitele spaţii şi funcţiile lor:

- spaţii de repaus şi spaţii de circulaţie;

- spaţii de circulaţie pietonală şi spaţii de circulaţie auto;

- spaţii destinate altor mijloace de deplasare;

- spaţii sacre şi spaţii profane;

6)       Un oraş e cu atît mai ospitalier cu cît permite identificarea mai facilă a locurilor care asigură funcţiile esenţiale ale unui călător: călătorie, cazare, masă (mijloace de transport, locuri pentru a le utiliza, hoteluri, restaurante);

7)       Un oraş e (sau nu e) ospitalier dacă îngăduie (sau nu) să-i fie citită liber istoria şi să-i fie practicat în mod liber prezentul;

8)       Un oraş e cu atît mai ospitalier cu cît conţine mai puţine locuri moarte: „toxice”, critice, periculoase, vagi, indecise;

9)       Un oraş e cu atît mai ospitalier cu cît creează mai puţin senzaţia (pentru călători şi pentru localnici) de indiferenţă, de abandonare, de neglijenţă, de dezordine, de murdărie;

10)   Un oraş e cu atît mai ospitalier cu cît e mai discret în ospitalitatea lui (haos, violenţă şi publicitate).