Africa de toate zilele: raţiune şi simţire

Înainte de orice, întâlnirea cu Africa este o experienţă completă a simţurilor. Oricâte prejudecăţi sau ignoranţe am avea, oricâte cunoştinţe teoretice, geografice, istorice, culturale vom fi acumulat despre Africa, ele se vor risipi cu toate la primul contact fizic cu lumea africană.

Africa toată e plămădită din simţire şi ca un imn neîncetat adus simţurilor. Un continent întreg stă mărturie pentru felul în care omul îşi făureşte prin simţuri lumea în care vrea să trăiască. Iar omul a supravieţuit, convieţuieşte, suferă şi se bucură de această lume pentru că a putut să o cunoască în primul rând pe cale senzorială, să o simtă pe dinlăuntrul său şi pe dinafara lui. Lupta oamenilor de aici cu elementele (soarele, apa, vântul, vegetalul, animalul) este o luptă pe veci neîncheiată între, pe de o parte, tot ce-i trimite mediul înconjurător omului în chip abundent, excesiv şi copleşitor – soare dogoritor, multă umezeală, nesfârşită secetă, imensităţi de nisip, păduri de nepătruns, animale de pradă de pretutindeni, pericole jur-împrejur – şi, pe de altă parte, strategiile pe care omul, de unul singur sau în comunitate, şi le elaborează pentru a ţine piept acestui prea-plin al elementelor primare. Iar aceste strategii sunt în primul rând moduri de receptare şi acţiune vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă şi tactilă.

Lumea noastră occidentală, neîncrezătoare cum e de secole şi de milenii în mărturiile simţurilor, le-a subordonat logicii şi raţiunii. Pe „noi”, occidentalii, simţurile şi aparenţele ne înşeală întotdeauna; pe africani, niciodată. Iar asta nu se întâmplă pentru că raţiunea noastră ar fi superioară; şi nici pentru că simţurile lor ar fi neapărat mai rafinate decât ale „noastre”. Ci pentru că am ales să intrăm în raporturi diferite cu ce ne înconjoară şi să trăim cu străinul, cu necunoscutul, cu periculosul, în feluri deosebite. Neîncrezători în simţurile noastre, le-am lăsat să se atrofieze şi, astfel, să ne mintă, ştiind că există un nivel superior, al proiectatei armonii cosmice, nivel la care lucrurile se reaşează în ordinea dorită (sau impusă) de mintea noastră. Lumea întreagă ne-a devenit obiect de posesie şi control abia în momentul în care am injectat în ea calculul rece şi neutru al legilor ştiinţei şi tehnicii. Istoria şi geografia lumii încap într-o sumă de teoreme şi axiome care pot fi elaborate matematic şi pot fi transpuse tehnic în instrumente de măsură şi dominaţie.

Lumea africană nu este în primul rând un duşman al omului, ea nu trebuie posedată, nici cucerită, nici zdrobită. Ea trebuie cunoscută, pentru că vorbeşte pe limba ei, iar această limbă trebuie descifrată doar ca să-i putem răspunde. Este o lume însufleţită şi, orice am vrea să facem în ea şi cu ea, acest suflet trebuie protejat şi cultivat, indiferent unde s-ar afla el, în văzduh, în ploaie, în deşert, în pădurea tropicală, în baobab sau în crocodil. Lumea aceasta se adresează simţurilor şi este o lume vorbăreaţă, foarte vorbăreaţă. De pretutindeni şi neîncetat vorbeşte, nu tace niciodată, şi ea vorbeşte atât în muţenia deşertului, cât şi în curgerea monotonă a fluviilor, în vuietul cascadelor, în zumzăitul perpetuu al pădurii. Şi ea vorbeşte ochilor care ştiu să vadă, urechilor care ştiu să audă, nasului care ştie să adulmece, gurii care ştie să guste, mâinii sau piciorului care ştiu să atingă. Vorbind astfel, această lume nu caută să fie „tradusă” şi înstrăinată în legi şi discursuri, ci temută, iubită sau slăvită în incantaţii, ritualuri, muzici şi dansuri, care să-i răspundă pe acelaşi înţeles, să o prelungească şi să o intensifice. Iar omul care o ascultă nu vrea să şi-o înstrăineze doborând-o, ci vrea s-o înţeleagă şi s-o păstreze aproape, aşa „sălbatică” şi de neînţeles cum e ea.

De aceea, voi, care veţi ajunge în Africa în vacanţă sau în alte scopuri, lăsaţi acasă măcar o parte din raţiunea rece care vă călăuzeşte viaţa între casă, stradă, birou şi mall, şi deschideţi-vă simţurile pentru a respira Africa. Lăsaţi-vă surprinşi, fără prea mari spaime, de tot ce vedeţi; de torentul de miresme şi miasme; de explozia papilelor gustative de la fiecare înghiţitură; de monotonia neobosită a tam-tam-ului, de ritmul îndrăcit al muzicii tradiţionale, de melodia fără sfârşit din zilele şi nopţile de rugăciuni; de şocurile epidermice pe care le veţi cunoaşte la fiecare pas (cu soarele care vă arde necruţător, cu umezeala care pătrunde până în oase şi vă diluează, cu vântul care vă descompune, cu feluritele vietăţi care vă dau târcoale de peste tot), dar şi de apropierea corporală a Celuilalt, de prezenţa lui (politicoasă ori agresivă?) în spaţiul intim al propriului corp, cu care nu mai ştiţi să negociaţi nimic, nici preţuri, nici depărtări, nici orientări.

Pregătiţi-vă, aşadar, pentru exces: desfătaţi-vă simţurile, pentru că totul e mult, totul e prea mult, excesiv de mult şi totul vine mereu şi de pretutindeni. Veţi avea vreme, la întoarcere, să raţionalizaţi toate acestea, să vă regăsiţi şi prejudecăţile, dar şi capacităţile de explicaţie logică ori de comparaţie civilizaţională.

Până atunci, însă, scoateţi-vă toate simţurile din amorţire şi lăsaţi-le, pentru o vreme scurtă măcar, să trăiască la maximum, să se bucure, doar ele, până la extaz. Sau până la epuizare.