Africa de toate zilele: Timpul si spaţiul

Locuiesc de doi ani în Africa de Vest. Locuiesc aici zi de zi, iar cel mai important efort pe care trebuie să-l faci venind din altă lume este fie s-o domesticeşti pe cea nouă (riscant şi nesigur), fie să înveţi tu să te domesticeşti altfel (fascinant şi dureros), să te aşezi de voie de nevoie în propriile-i forme şi conţinuturi.

Africa – şi mai ales întreg imaginarul ei – este acea lume îndepărtată în care te duci pentru experienţe cu totul noi, atunci când aproapele şi restul lumii nu ţi le mai oferă. Este o ex-lume, o lume din afara lumii: o lume a extremelor, excepţională, exotică. Iar aceste extreme, stările ei excepţionale şi înfăţişările sale exotice sunt tot ce merită reţinut de un turist, un misionar, un trecător grăbit şi dornic să înregistreze cu zoom, fără să atingă prea mult, suprafaţa cea mai subţire şi mai spectaculoasă a acestei lumi: baobabi, copii frumoşi, girafe sau culori unice.

Dar a învăţa să locuieşti zi după zi în Africa este cea mai grea şi deopotrivă cea mai provocatoare lecţie a Africii. Desigur, se poate locui o vreme aici şi izolat, reducând la minimum toate contactele şi schimburile cu exteriorul. Şi atunci rămâi un sălbatic într-un mediu pe care nu-l percepi altfel decât ca sălbatic şi ostil. Africa e însă mult mai mult şi altceva decât peliculă, de filmat sau de protecţie. Este un univers stratificat şi eterogen, o lume care se dă oarecum pe dos: cu cât îţi pare că o cunoşti mai bine, cu atât se ascunde mai mult; cu cât vrei să o înţelegi, cu atât ţi se expune în toată splendoarea şi disperarea neînţelesurilor ei. Iar când ai obosit, ea începe să râdă, să cânte şi să danseze în jurul tău, provocându-ţi alte entuziasme şi alte disperări.

În Africa timpul şi spaţiul se construiesc şi se trăiesc altfel; africanii au obiceiul să spună că dacă occidentalii sunt omorâţi de timp, ei, în schimb, omoară timpul. Şi nu e deloc o figură de stil, nu e nicidecum (de acord, nu e doar…) o definiţie a unui fel aparte de a lăsa timpul să treacă pe lângă tine: asemenea tuturor vietăţilor şi pericolelor din jur, şi timpul (dar şi distanţele) trebuie stăpânite. Iar atunci când nu pot fi stăpânite, trebuie ucise pentru ca ele să nu te stăpânească şi să te ucidă pe tine. Timpul nu are nimic din monotonia şi ritmicitatea egală, plictisitoare sau copleşitoare, a rutinelor sau a distribuţiilor pe sarcini precise prin care omul occidental a înţeles să-l măsoare. Pentru a-l stăpâni, el nu trebuie în primul rând măsurat şi nu trebuie apoi înghesuit în minute, ore şi calendare. Aparent paradoxal, se lasă mai uşor domesticit şi deci e mai puţin periculos în libertate decât după gratii.

De aceea, primul efort pe care trebuie să-l faci ajungând aici şi decizând să trăieşti o vreme în Africa este să înveţi să uiţi de grija timpului, să nu compari distanţele, să-ţi laşi acasă şi ceasul, dar şi metrul.