De
ani de zile, subiectele scenei publice sunt dictate de către formatorii şi
deformatorii de opinie şi sunt discutate de aceiaşi actori tot mai puţin
credibili. România a intrat de o vreme încoace într-o acută criză de încredere în
ea însăşi, pentru că în numele ei au vorbit mereu aceiaşi, pentru că numele ei
a fost confiscat de aceleaşi persoane şi grupuri care au reuşit contraperformanţa
să o decredibilizeze în lume şi să o facă să-şi piardă încrederea în ea însăşi.
Zi
de zi, atenţia noastră este captată de promisiunile materiale ale celor pentru
care justiţia, statul de drept şi ideea de dreptate socială au fost în cel mai
bun caz nişte slogane, dar cel mai adesea nişte obstacole supărătoare în calea
propriei înavuţiri.
Spaţiu
public este ocupat zgomotos, haotic şi exclusiv de un grup restrâns de vedete
politico-mediatice. În spatele lor, în umbră stau milioane de oameni tăcuţi
care nu ajung niciodată să se vadă, să se audă, să spună ce fac, să spună la ce
visează sau ce îi revoltă. Însă din când în când, aceşti oameni au pretenţia să
fie ascultaţi. Nu la vot, pentru că ştiu că votul le este furat şi măsluit. Din
când în când, ies cu nişte sloganuri şi cu nişte rime şchioape în stradă,
uneori pe un ger cumplit, alteori sub ploaie, ca să-şi strige paşnic revolta,
ca să spună că există, că au nişte idealuri. Aceşti oameni au cerut în 1990
libertate, nu salam, iar în 2017 cer dreptate, nu salarii mărite. Să ne înţelegem
bine : sărăcia multora dintre ei, intelectuali, studenţi, muncitori sau ţărani,
continuă să rămână cumplită şi au avut mereu dreptate să ceară o viaţă mai bună
pentru ei şi pentru copiii lor. Dar în toţi aceşti ani, şi astăzi cu atât mai
mult, aceşti oameni – din generaţii diferite, cu profesii diferite – au refuzat
să renunţe la visuri şi idealuri. Aceşti oameni au crezut şi continuă să creadă,
oricât de mult s-ar fura şi oricât de putrezi ar fi bogaţii din jurul lor, că în
mijlocul acestei putreziciuni materiale şi al derivelor morale şi politice este
loc, trebuie să fie mereu loc de idealuri individuale şi colective : de un
ideal al dreptăţii, al binelui public, al responsabilităţii, al solidarităţii,
al statului de drept sau al democraţiei. Oamenii aceştia nu renunţă nici în
ruptul capului la visul individual şi colectiv al unui viitor mai bun pentru
copiii lor. Şi dacă îi vedeţi la manifestaţii cu copiii lor în spinare în plină
iarnă strigând pentru dreptate, să ştiţi că i-au adus pentru a-i învăţa de mici
să îşi reclame drepturile, dar şi pentru a învăţa ei înşişi, părinţii, să fie deopotrivă
cetăţeni şi părinţi mai responsabili.
Oricât
zgomot ar fi în jur, oricâte strategii ale urii s-ar ţese pentru a sufoca şi
deturna aceste idealuri, oricât de isteric ar urla nişte bufoni transpiraţi că
e « mineriadă » şi « lovitură de stat », că demonstranţii
sunt nişte « descreieraţi » plătiţi, vânduţi, manipulaţi, ei nu vor înceta
să-şi reclame calm şi lucid dreptul la cuvânt, dreptul la asocierea cu alţii asemeni
lor ca să poată spune împreună că există, că rezistă, că doresc un viitor mai
bun generaţiilor care vin după noi, că din când în când doresc să se facă auziţi
în spaţiul public exact atâta cât au dreptul la cuvânt, în câteva slogane şi în
câteva cadre cu zgârcenie transmise de maeştrii spectacolelor mediatice.
Ne
aflăm la un an de centenarul Marii Uniri. Ni s-a spus de către oamenii politici
că acest moment trebuie sărbătorit printr-o reafirmare a identităţii naţionale,
dar, în afară de straie populare, folclor şi poezii din Eminescu, nimeni nu ştie
cu precizie cum arată o asemenea reafirmare. Nu va fi de ajuns să dansăm Hora
Unirii la 1 Decembrie 2018 şi nu va fi de ajuns să cântăm « Noi suntem români »
pentru a răspunde exigenţei absolute a acestui moment. Şi chiar dacă, să
presupunem prin absurd, de astăzi şi până atunci guvernanţii noştri nu ar face
decât să împartă bogăţia naţională tuturor românilor astfel încât să părem cu
toţii pentru o clipă bogaţi, chiar dacă s-ar construi zece autostrăzi peste
Carpaţi, tot nu am avea dreptul să considerăm că am răspuns idealului transmis
ca moştenire şi datorie de către făuritorii Marii Uniri.
Mai
sunt voci apoi care ne spun că drama noastră provine din faptul că nu avem un
proiect de ţară şi că nu am fost capabili în toţi aceşti ani să ne făurim unul.
Iar acum ar trebui, nu-i aşa, să celebrăm România centenară prin muncă: anume
prin munca minţilor noastre care trebuie musai să producă repede repede ceva
care să semene cu un proiect de ţară. Dar aceasta nu este decât încă o
strategie de mutare a atenţiei dinspre realitatea unui efort colectiv deja
existent către scenariile fabricate de către abili formatori de opinii sau de
statistici.
« Proiectul
de ţară » există. Dar pentru că pe oamenii care poartă acest proiect de ţară
zi de zi nu-i întreabă nimeni nimic, niciodată, ei ies în stradă din când în când,
cu copiii în spate şi cu căţelul de lesă, pe bicicletă, cu metroul sau pe jos. Nu
există alt proiect de ţară şi nu are rost să creăm ministere ale identităţii şi
să cheltuim milioane de euro pentru festivaluri de muzică populară ca să ne găsim
în ele inspiraţia. Proiectul de ţară, singurul de care avem nevoie, este purtat
de « inginerii de proiect » care sunt cetăţenii pentru care
drepturile, libertăţile şi idealurile sunt convingeri personale nenegociabile,
sunt motivele ultime pentru a rămâne în ţară, sunt pretexte suficiente pentru a
ieşi în stradă. Aceşti ingineri de proiect sunt oameni care merg zi de zi la şcoală
sau la muncă şi rezistă cu acribie, făcându-şi treaba cu pricepere, cu onestitate
şi cu demnitate; sunt oameni care îndură şi mizeriile şefilor, şi inegalităţile
sociale, dar şi luxul de prost gust al noii aristocraţii politico-economice.
Dar au o singură pretenţie, de neclintit: să nu le batjocorească nimeni idealurile,
să nu le traficheze nimeni aspiraţiile. Pentru că atunci se indignează şi ies în
stradă, cu căţel şi copil.
Dacă
oamenii politici şi discreţii lor strategi plătiţi regeşte ar fi un pic mai
inteligenţi, ar învăţa să-şi aplece urechea şi să tragă învăţăminte de la ce se
întâmplă în jurul lor. Ar învăţa să tacă preţ de câteva minute şi să asculte
vocile care vorbesc rar şi apăsat, nu cele care turuie despre ce vor ele să audă.
Şi mai ales ar învăţa să exploateze creativ, pentru binele comun, energia nebănuită
care zace în aceste idealuri. Oamenii s-au deprins să aibă o memorie selectivă.
Îşi vor aduce aminte cum au fost batjocoriţi la alegerile din 2014. Dar îl vor
uita repede, în ciuda insistenţei lui groteşti, pe infractorul fugar care face
spectacole de prost gust la o aşa-zisă televiziune. La fel cum peste memoria
unui ministru plagiator şi peste nenumăratele-i glume nesărate o să se aştearnă
praful necruţător al uitării. Vor fi fost bieţi actori într-un episod al unei
telenovele care rulează cu volumul la maximum. Nu manipulările lor şi nu
scenetele lor vor face mai bună România de mâine. Şi nici tacticile politicianiste
de a sacrifica pioni pentru a câştiga bătălii ulterioare. Există o inteligenţă
socială superioară şi diferită de şmecheria care se dă drept virtute.
Forţa
creatoare şi unificatoare poate să vină doar de la aceşti oameni educaţi, fie
ei de stânga sau de dreapta, alergici la nedreptate, la minciună, la corupţie, la
furt, la tot ceea ce ameninţă idealurile colective ale unei societăţi drepte. Ei
nu au nevoie de comisii parlamentare pentru a evalua democraţia şi nici de experţi
aduşi pe bani grei care să-i înveţe să îndrăznească să creadă în România. Ci au
nevoie să vadă modele în bărbaţi harnici şi femei curajoase, să vadă discursuri
cinstite şi pozitive, care să-i încurajeze, să le spună că fac bine ceea ce
fac, fără să-i linguşească pentru a le fura votul, fără să-i asmută împotriva
altora ca ei.
O
generaţie întreagă (formată din oameni de toate vârstele) poate să se mobilizeze - cu o
putere şi o spontaneitate greu de înţeles pentru manipulatorii de serviciu - pentru
a răspunde apelului lansat aproape acum o sută de ani de nişte idealişti
asemeni lor. Idealiştii de azi se găsesc şi ei în sate, în oraşe mici sau mari,
în Bucureşti sau în afara ţării. Nimeni şi nimic nu le va putea confisca visul
de a trăi într-o ţară mai bună şi nimeni nu le poate spună când şi cum să îndrăznească
să creadă în ei înşişi. Nici măcar cei care îi tratează în fel şi chip, nici măcar
maşinăriile partidelor politice, ale televiziunilor sau ale regizorilor secreţi
din umbră.
Iar
dacă printre cei care decid azi pentru destinul României vor mai fi rămas câţiva
capabili să înţeleagă şi să respecte faptul că oamenii au idealuri, dacă ar înţelege
că aceste idealuri nu caută să învrăjbească, nu poartă în ele ură, nu vor să
distrugă, ci încearcă doar să răspundă unei datorii seculare de a lăsa românilor
de mâine o ţară mai bună, atunci aceşti decidenţi ar trebui să poată ieşi
curajos în spaţiul public şi să spună, riscându-şi efemerele cariere politice,
că România centenară e o ţară în care dreptatea e încă posibilă, în care educaţia
e un drept al tuturor copiilor, în care tinerilor li se dă o şansă înainte de a
pleca, în care solidaritatea se arată în gesturi simple, în care
responsabilitatea se dă exemplu şi nu se declamă. Şi că toate acestea sunt nu
doar posibile, ci şi necesare, măcar ca să ne putem aduna cu toţii în jurul lor
în 2018 şi ori de câte ori vom fi puşi la încercare unii dintre noi sau toţi împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu