Către un nou ev mediu

Răsună media românească şi mediul on line de triumful împotriva a ceea ce vajnicii luptători numesc „corectitudine politică”. Hidra multiculturalismului şi a drepturilor omului a fost învinsă; de acum, nici o putere imperialistă, nici o ideologie occidentală nu ne mai poate impune să tăcem atunci când vrem să-i înjurăm pe ţigani, să-i refuzăm pe imigranţi, să-i excludem pe homosexuali. Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât. Suntem din nou liberi, ne regăsim în ethosul nostru franc, superior, sigur pe el însuşi şi dispreţuitor faţă de oricine nu e ca noi.

Vreme de mai bine de două decenii, Occidentul a încercat să ne forţeze să înţelegem alteritatea şi să o acceptăm. Banii lui Soros şi ai Europei au încercat să ne cumpere, să ne deformeze şi să ne transforme în ceea ce nu suntem. Dar am rezistat. Am început cu ungurii, am continuat cu ţiganii, am adaugat minorităţile sexuale şi musulmanii, nu am uitat când a fost nevoie nici de femeia emancipată, ne-am întors la fiecare din aceste figuri ale insuportabilelor alterităţi de fiecare dată când am simţit că e nevoie să ne adeverim. Şi nu oricum, ci prin ură. Un ţigan nu e ţigan dacă nu e şi „împuţit”; ungurul adevărat e „bozgor”; homosexualii au prea multe nume şi prea vulgare ca să le putem enumera aici; toţi arabii sunt musulmani şi toţi musulmanii sunt terorişti. Orice african care a ajuns să joace fotbal în România a devenit numaidecât „cioară” sau „maimuţă”. O femeie singură sau emancipată e curvă; spre deosebire de ei toţi, un bărbat alb şi creştin, emancipat, e întotdeauna deştept şi descurcăreţ, însăşi definiţia virtuţii.

Vreme de mai bine de două decenii, ne-am prefăcut sistematic, pe bani europeni, că vrem să învăţăm ce înseamnă diferenţa şi diversitatea. Am simulat tot ce s-a putut simula ca să creăm ONG-uri, ca să drenăm milioane de euro, ca să cumpărăm laptopuri, maşini, terenuri şi orice altă formă de recunoaştere simbolică a reuşitei în societate. Am făcut educaţie pentru diversitate exact atât cât ne-a impus Inspectoratul şcolar sau Ziua Europei. Nimeni nu pare să fi crezut vreodată în integrarea socială a ţiganilor; nimeni nu a făcut vreun pas dincolo de atavica spaimă de unguri, care tot vor să ne fure Ardealul. Nimeni nu a crezut vreodată că există musulmani inteligenţi, paşnici sau toleranţi. Nimeni nu crede că homosexualii sunt altceva decât fie nişte bolnavi, fie nişte unelte ale diavolului. Şi, evident, nimeni nu crede în ţara noastră că negrul chiar este om pe deplin.

Se va putea spune că exagerez, că sunt totuşi unii care cred, împreună sau separat, unele dintre aceste lucruri. Dar dacă am spus „nimeni” este pentru că nici una dintre ieşirile înspre alteritate, nici una dintre căile care conduc de la părăsirea confortului majorităţii spre acceptarea oricărei forme de minoritate nu a devenit vreo clipă majoritară, nu a fost interiorizată la nivel societal, transformată în normă de conduită individuală şi publică. Există militanţi, desigur, care luptă eroic de ani de zile să facă recunoscute drepturi sau sensuri noi ale înţelegerii pentru cei diferiţi de majoritate. Dar ei continuă să fie azi o minoritate infimă, ca număr şi ca impact public, pitorească şi exterioară mai degrabă, ce pare compusă  din tineri fie naivi, fie vânduţi, fie periculoşi etc.

Toate canalele de difuzare în masă a opiniilor celebrează înfrângerea în ţările occidentale a multiculturalismului, ca şi când noi am fi ştiut vreodată ce este acesta. Toţi profesioniştii părerilor consideră binevenită moartea corectitudinii politice, ca şi cum ar fi existat pentru o anumită perioadă, în societatea românească, norme fidele acestor practici şi care şi-ar fi dovedit acum lipsa de viabilitate. Să ne înţelegem bine între noi şi să nu ne mai amăgim: nu am fost niciodată, în ultimele două decenii şi ceva, multiculturali sau corecţi politic. Conferinţele, şcolile de vară, programele europene sau ONG-urile care au militat cu toată buna lor credinţă, dar şi cu lipsa lor de pricepere, pentru aşa ceva nu au clintit cu nimic certitudinile noastre ancestrale. Nu a dispărut un singur banc cu ţigani sau cu negri sau cu evrei sau cu blonde din folclorul românesc postcomunist. Dimpotrivă, internetul şi televiziunile au propagat şi mai tot acest folclor pretins umoristic, l-a diversificat, l-a rafinat sau l-a vulgarizat radical şi l-a sădit şi mai adânc în spiritele noastre glumeţe şi îngăduitoare. Aşa după cum reţelele sociale contribuie zi de zi la multiplicarea şi difuzarea imaginilor care trebuie să ne susţină certitudinile anti-multiculturale şi „necorecte politic”. Nu contează că astfel de imagini sunt imagini de sinteză, trucaje sau falsuri, ele sunt folositoare câtă vreme pot să ţină în viaţă şi să alimenteze imaginarul nostru populat cu duşmani, cu toate minorităţile şi inferiorităţile posibile.

Lansăm periodic şi de fapt reluăm de fiecare dată de la zero ofensive hilare şi periculoase: ba împotriva ungurilor, ba împotriva imigranţilor musulmani, ba împotriva homosexualilor. Nici una dintre campaniile anterioare nu a lăsat urme în memoria colectivă. Ungurul nu a încetat să fie iredentist, musulmanul se străduieşte mereu să intre în ţară, să ne islamizeze şi să pună bombe peste tot, homosexualii au un singur gând, să ne strice bunătate de familie tradiţională. Plantăm drapele tricolore pe munţi, vopsim bănci, îngropăm porci, facem reality show-uri în biserici, facem coaliţii monstruos de mari ca să fim siguri că toate aceste pericole nu ne vor atinge în fibra noastră cea mai intimă.

(Despre negru mi se pare de-a dreptul inutil să vorbesc: e figura prin excelenţă a ceea ce nu poate fi asimilat şi acceptat. Ceea ce l-a făcut tolerat, adică indiferent până acum e îndepărtarea lui în spaţiu şi raritatea lui pe plaiurile mioritice. Dar abia o invazie africană ne-ar face să murim cu toţii, colectiv şi efectiv, de frică.)

  

Asistăm la o revenire în forţă, rafinată, multiplicată şi elaborată, a mecanismelor urii faţă de celălalt. Societatea românească pare să răsufle uşurată că a scăpat de tirania „corectitudinii politice”, în timp ce aceasta nu a funcţionat niciodată şi nu a opresat pe nimeni. Toţi experţii CP sunt cei care se situează azi, ca întotdeauna, împotriva ei. Toţi cunoscătorii ei ştiu cu toată certitudinea din lume că ea şi numai ea a distrus valorile superiorităţii occidentale şi că, din fericire, am rămas noi, la marginea acestui Occident decrepit, să salvăm ce se mai poate salva din sfânta noastră identitate compactă şi omogenă. Occidentul acesta a păcătuit de moarte acceptând în sânul lui şi musulmani, şi negri, şi homosexuali, care iată, acum îşi dovedesc nerecunoştinţa faţă de generozitatea stăpânului tolerant şi îi muşcă mâna binevoitoare. Ne temem, cu spaime specifice sfârşitului lumii la anul 1000, de moartea lumii noastre sub asaltul bombelor islamice, al impurităţii rasiale şi al perversiunii sexuale. Ne refugiem şi ne baricadăm în „Grădina Maicii Domnului” care este patria noastră binecuvântată şi ne angajăm să nu ne lăsăm distruşi de aceşti monştri ai inumanităţi. Noi suntem frumoşi, buni, ospitalieri, dar numai pentru cei ca noi. Faţă de toţi ceilalţi trebuie să rămânem necruţători.

Oameni politici interesaţi de virtuţile populismului – de la social-democraţia ortodoxistă, misticoidă şi amatoare de entertainment religios până la liberalii respectabili care consideră femeia incapabilă de anumite performanţe profesionale –, intelectuali de stânga denunţând imperialismul mascat sub „corectitudinea politică”, dar şi intelectuali de dreapta apărători ai familiei tradiţionale, vedete media ajunse celebre pentru că au „curajul” să o spună verde-n faţă, precum şi milioane de români simpli, se întâlnesc cu toţii într-un efort de combatere a efectelor nefaste pe care le-a provocat în rândul societăţii româneşti propagarea ideilor nesănătoase ale multiculturalismului, ale exceselor provocate de prea multe, dom'le, drepturi ale omului. Efortul acesta capătă forme dintre cele mai diverse: de la declaraţii emfatice ale politicienilor, care confundă voit violenţa verbală cu libertatea de expresie, la analizele elaborate ori glumiţele subtile ale intelectualilor, trecând uneori prin alese jocuri de limbaj ca nişte ocheade discrete făcute fan cluburilor virtuale, ajungând până la deversările masive, voit necenzurate de pe orice pagină de facebook sau de pe orice forum, de înjurături şi manifestări ale urii, nici o contribuţie nu este prea mică pentru a desăvârşi imaginea perfecţiunii de sine. Sau măcar pentru a dovedi că adevărul nu poate fi decât unul singur şi nu poate fi decât de partea noastră, a celor care ne constituim istoric, organic sau mecanic, în majorităţi.

Apreciez că eşecul cel mai răsunător şi cu consecinţe dintre cele mai  greu de imaginat deocamdată în societatea românească este eşecul educaţiei sociale – făcute de educatori, de intelectuali, în şcoală, în cărţi sau în media – în spiritul respectului faţă de alteritatea radicală. Cu alte cuvinte, şi oarecum complementar, victoria cea mai răsunătoare este aceea a identităţii omogene, reactive, repliate pe ea înşăşi şi având mereu nevoie să se justifice prin excluderea sau stigmatizarea celuilalt. Triumful este deopotrivă al mecanismului care asigură în mod repetat şi garantat fixarea în propriile-i repere a identităţii, şi anume ura.

În acest timp însă, în acest peisaj umplut de figurile inventate ale atâtor monştri externi, pierdem treptat posibilităţile prin care putem să detectăm şi să vindecăm monstruosul din noi înşine. Urându-i cu asupră măsură pe toţi cei care sunt altfel decât noi, înzidim în noi înşine câte un ungur, câte un musulman, câte un ţigan, câte un homosexual, aşa cum Manole şi-a zidit iubita în peretele mânăstirii, sperând că aceasta va dăinui astfel dincolo de precaritatea propriei condiţii. Dar vocile acestora ne vor bântui peste timp şi ne vor transforma ireversibil în minoritari faţă de noi înşine, fiinţe incapabile să gestionăm inumanul care ne pândeşte sub forma cruzimii sau a indiferenţei faţă de cei neputincioşi ori pribegi, a lipsei de compasiune sau de solidaritate pentru cei suferinzi, a abandonului copiilor şi bătrânilor noştri, a insensibilităţii faţă de forme tot mai extreme ale violenţei.

Un nou ev mediu, de această dată întunecat, se deschide cavernos înaintea noastră, dacă nu ne vom trezi la lumina unei raţiuni colective educate, responsabile şi ospitaliere.