Corupţie şi iertare

Se vorbeşte în ultimele luni atât de mult despre graţiere şi amnistie, încât riscăm să uităm chiar punctul de pornire al acestor discuţii. Prin iniţiative guvernamentale sau parlamentare, PSD şi-a făcut un obiectiv major, prioritar, din a propune o legislaţie a graţierii. Nu o legislaţie mai bună privind drepturile bolnavilor, nici iniţiative pentru îmbunătăţirea vieţii celor peste 20.000 de copii care suferă în centre de plasament, în orfelinate sau alte instituţii, nici a zecilor şi sutelor de mii de copii rămaşi singuri după ce părinţii lor au fost alungaţi din ţară, în cautarea unui trai mai bun, de regimurile anterioare. Nu există nici o dezbatere publică privind măsurile urgente care se impun pentru protejarea patrimoniului material şi imaterial al ţării, a resurselor forestiere sau naturale ale ţării. Orice astfel de iniţiativă şi orice astfel de dezbatere ar fi demonstrat întâi de toate opţiunea guvernanţilor pentru anumite valori care ţin împreună societatea. Căci, într-adevăr, care sunt valorile în jurul cărora ne regăsim azi, care este agenda comună a societăţii, care sunt preocupările cele mai arzătoare ale cetăţenilor şi ale celor care îi reprezintă? Suferinţele bolnavilor? Suferinţele insuportabile ale copiilor orfani şi abandonaţi? Asigurarea unei educaţii de calitate pentru generaţiile viitoare? Grija pentru cum va arăta ţara pe care o lăsăm moştenire copiilor noştri? Responsabilitatea faţă de o viaţă mai bună pentru cei mai mulţi dintre noi?

Nu, nimic din toate acestea. Agenda publică are ca prioritate zero graţierea unor fapte de natură penală, cu deosebire a pedepselor pentru acte de corupţie. Adică punerea în libertate cât mai rapidă a unui grup de câteva sute sau mii de persoane condamnate pentru furt din avuţia comună a societăţii.

Mai trebuie remarcat un aspect al acestei atenţii acordate graţierii. Legea care va rezulta din cogitaţia acestor guvernanţi are un efect limitat nu doar prin numărul de beneficiari, ci şi prin durata aplicabilităţii sale. Să trecem peste faptul că beneficiarii sunt o categorie cu totul nereprezentativă pentru societate. Că aceştia vor avea, graţie legii, o viaţă mai bună sau mai uşoară, spre deosebire de copiii instituţionalizaţi, care sunt cam de zece ori mai numeroşi, ori de bolnavii din spitale sau de copii în general, care îşi pierd dreptul la o educaţie de calitate sau la un mediu înconjurător sănătos. Să trecem peste asta şi să privim doar gradul şi durata de aplicabillitate a legii graţierii. O lege severă şi dreaptă a pădurilor ar salva, prin aplicarea ei recurentă, pentru ani sau zeci de ani o parte din patrimoniul natural al ţării. Însă o lege a graţierii este un act juridic cu efect punctual şi nerepetitiv. Se graţiază corupţii care se găsesc în acest moment în închisori. Odată efectuată eliberarea lor, ce se întâmplă cu această lege? Rămâne ea în vigoare? Dacă da, mai poate fi ea vreodată aplicată? Dacă, de pildă, azi sunt graţiaţi toţi cei condamnaţi până la această dată pentru „abuz de fals”, începând de mâine ce se întâmplă cu eventualele noi condamnări pentru „abuz de fals”? Vor face ele obiectul unei noi graţieri? Şi dacă da, asta se va întâmpla în virtutea aceleiaşi legi sau în virtutea unei noi legi a graţierii?

Există apoi o dimensiune mai largă a unei asemenea legi şi care trebuie luată în considerare cu orice preţ. Este vorba de dimensiunea beneficiului pentru societate. Contribuie legea graţierii la o societate mai dreaptă, creează ea condiţii pentru o viaţă comună mai bună pentru membrii societăţii?

Graţierea este în primul rând, şi aşa cum îi spune numele, un act de iertare. În numeroase ţări, atribuţia graţierii este excercitată în mod cu totul excepţional de către preşedintele ţării (în cazul monarhiilor de către rege sau regină), ca o moştenire a unor prerogative ale suveranului din vremi trecute. Astăzi, preşedintele ales sau parlamentul ales pot, în numele legitimităţii cu care sunt înzestraţi, să activeze prerogativa iertării, să ierte în numele societăţii anumite fapte comise împotriva societăţii.

Acestea sunt deci cele trei caracteristici ale graţierii: 1) este un act punctual; 2) este un act excepţional (în sensul excepţiei de la aplicarea integrală a legii); 3) este un act de iertare. Există diferenţe în utilizarea acestui instrument juridico-moral de la o ţară la alta, dar ceea ce este semnificativ în cazul democraţiilor avansate şi al ţărilor cu un stat de drept solid, este, pe de o parte, faptul că tot mai multe din aceste ţări au renunţat rând pe rând la forma graţierii colective în favoarea graţierii individuale, iar pe de altă parte, faptul că graţierea este aproape invariabil parţială (nu se graţiază decât foarte rar totalitatea pedepsei) şi condiţionată (devenind deplină doar după o anumită perioadă de probă şi după achitarea integrală a daunelor produse pe partea civilă).

De ce, în acest moment, în România, guvernanţii (deopotrivă guvernul şi parlamentul) aleg să recurgă la acest instrument excepţional?  Care este atitudinea morală care justifică iertarea faptelor de corupţie? Ce valoare acordăm ca societate furtului din avuţia publică? De ce a devenit coruptul care fură elaborat un soi de victimă sau de erou, spre deosebire de hoţul care fură de foame sau de disperare şi care este stigmatizat ori condamnat la pedepse grele cu executare? De ce furtul de fier vechi te trimite după gratii pentru ani de zile, iar furtul cu metodă, pe factură, sub semnătură, îţi dă dreptul la iertare? Cum stabilim ca societate graniţele furtului? Şi de ce există furt condamnabil şi furt acceptabil? Care este relaţia pe care, ca societate, o avem cu furtul? De ce privim cu maximă cruzime copilul rom care fură un portmoneu, cu nepăsare furtul individual şi cu îngăduinţă furtul a milioane de euro din avuţia publică?

Am două explicaţii scurte sub formă de răspuns la aceste întrebări, una mentalitară şi alta filosofică: pe de o parte, valorizarea socială, în diverse forme, a unei inteligenţe sociale concentrate în practica „descurcărelii” (cel mai adesea numele pozitiv şi elegant al hoţiei). Cel care „se descurcă” este un om deştept, apreciat de ceilalţi şi respectat în comunitatea lui. Cu cât te descurci mai bine, cu atât eşti mai bine privit public: remarcaţi că societatea românească a ajuns să fie condusă de oameni care au plecat de la „nimic”: nu vin din familii celebre, nu au făcut şcoli prestigioase, uneori nu au făcut şcoli deloc, nu au moştenit avuţii majore. Au fost mecanici, şoferi, muncitori cu ziua sau necalificaţi, dar care au ştiut să se descurce. Şi au reuşit. Cu orice preţ. Ce au făcut aceşti oameni în viaţa lor? Nimic şi totul. Nimic în sensul că nu au meserii, nu au performanţe în nici un domeniu anume, nu au rezultate specifice. Totul pentru că au reuşit să devină puternici şi bogaţi ştiind să se descurce.

A doua explicaţie, care merită dezvoltări mai ample: relaţia esenţială între ceea ce este drept şi ceea ce este bine este bruiată şi deformată major de relaţiile de putere (politică, financiară, mediatică). Spus altfel: furtul este condamnabil (juridic şi moral) atunci când fură un neputincios. El poate să fie însă înţeles şi mai ales iertat, supus deci graţierii, atunci când hoţul dispune de o putere pe care i-o conferă fie statutul social de om descurcăreţ, fie prestigiul mediatic, fie relaţiile pe care le-a construit, fie dependenţele pe care a ştiut să le creeze în jurul său.

Corupţii sunt această minoritate de elită extrasă de putere nu doar din spaţiul juridic, ci şi din cel moral. Pentru ca braţul legii să nu-i atingă trebuie să putem manipula instrumentul moral şi social al iertării. Şi invers, coruptul care beneficiază de iertare, adică de înţelegere sau chiar de apreciere din parte semenilor, este mai puţin expus rigorilor legii.

Iertarea corupţilor este simptomul coruperii iertării, al coruperii moralei publice. Iertând corupţi vom uita în curând să iertăm.