Utopia

Dragi prieteni, dragi complici în utopie,

Aţi fost copleşitor de mulţi cei care v-aţi răpit măcar câteva secunde şi o frântură de gând să-mi scrieţi la ceas aniversar. Şi oricât am fi de postmoderni şi oricât ne-am preface de indiferenţi, asemenea gesturi nu pot să nu ne emoţioneze.

Îmi pare că aceasta este una dintre emoţiile sănătoase care, pornind de la o situaţie simplă, de jubileu, indică într-un plan mai larg şi detaşat de persoana mea posibilitatea unei forme active şi concrete de solidaritate. Mai cred că generalizarea comunicării instantanee dă naştere, în sensul cel mai bun al termenului, la ceea ce aş putea numi « conversiunea utopică » a unei comunităţi umane.

Să mă explic.

       

Am avut privilegiul de a purta, marţi, 23 mai 2017, la Paris un dialog dens şi provocator cu filosoful Felwine Sarr, una dintre vocile cele mai percutante ale gândirii senegaleze şi africane de azi. Sugestia lui prealabilă a fost să dialogăm despre utopie pornind de la opera lui Miguel Abensour, recent dispărut dintre noi, un autor care l-a inspirat şi pe Felwine când a scris Afrotopia, eseul său despre necesitatea unei utopii africane.

Ideea de a discuta despre utopie s-a dovedit fericită din clipa în care am înţeles, din scrierile celor doi, care e sensul pe care putem şi trebuie să-l dăm azi utopiei. Pornind de la idei ale unor autori ca Walter Benjamin sau Ernst Bloch, Abensour vede în utopie nu o dulce reverie sau o mitologie desprinsă de orice realitate, ci o condiţie a fiinţei umane neîmplinite care se vede pe sine capabilă să iasă din condiţiile reale în care se află pentru a se proiecta, împreună cu semenii săi, într-un real alternativ, care să-i permită împlinirea. Cum ar spune Ernst Bloch, existenţa utopiei dovedeşte că oamenii trăiesc cu speranţă, iar dispariţia speranţei şi a utopiei conduce, a condus deja în istorie, la cele mai tragice experienţe ale dominaţiei totalitare. O societate care încetează să spere, care încetează să se proiecteze pe sine dincolo de actualul în care trăieşte, într-o alteritate socială mai dreaptă, este o societate resemnată, care găzduieşte în sine germenii totalitarismului. În acest sens pot să spun că, la mijlocul întunecatului deceniu opt al veacului trecut, în România rămăseseră foarte puţini aceia care mai sperau şi care puteau măcar să-şi imagineze această ţară altfel decât încremenită pe veci într-o realitate săracă şi tristă. Speranţa devenise ideologie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Utopia nu este neapărat o predicţie asupra viitorului sau o proiecţie înspre ceva indeterminat şi îndepărtat, ci mai degrabă un avertisment asupra prezentului şi o irupţie în prezent a unei pluralităţi de alte prezenturi posibile. Conversiunea utopică despre care vorbeam mai sus se referă la disponibilitatea pe care o are un grup uman, minoritar sau majoritar într-o societate, de a propune un nou raport cu lumea sub forma unei experienţe în sensul cel mai tare al termenului, experienţă a posibilei şi necesarei schimbări a lumii. Ea este afect împărtăşit între membrii unei comunităţi, credinţă în capacitatea lor de a inventa un alt fel de real. Care sunt gândurile, gesturile, discursurile, sentimentele, celor care aleg la un moment dat să refuze realul aşa cum este el şi să adere la o utopie, să se întoarcă dinspre ordinea dată înspre o nouă ordine, înspre un nou tip de investire şi de participare socială?

Scriu aceste rânduri cu gândul la conversiunea utopică pe care a experimentat-o o parte a societăţii româneşti începând cu 2012, continuând cu protestele împotriva proiectului de la Roşia Montana, apoi cu furia post-Colectiv, pentru a culmina cu rezistenţa urbană din iarna acestui an. De fiecare dată, în forme diferite, cu energii şi motivaţii diferite, cu mobilizări diferite, cei care au ieşit din case au imaginat o Românie altfel, o Românie mai bună şi mai dreaptă. Desigur, poate că nu au făcut-o după reţeta clasică a revoluţiilor, iar asta le-a atras fulgere şi blesteme din partes criticilor şi cinicilor de serviciu; nu au făcut-o nici îndeajuns de eficient pentru a impune reforme masive în societate. Dar au avut un merit major şi ireductibil: au creat de fiecare dată o utopie, au propus forme noi de solidaritate prin care se poate rezista confiscării politice a adevărului sau a dreptăţii. Au produs breşe şi au fisurat ecranul în care mai-marii zilei ne oglindesc sub chipurile lor hidoase. Şi prin aceste fisuri s-a văzut şi s-a simţit oroarea minciunii, a corupţiei şi a nedreptăţii.

Nu este deloc sigur că vor dura sau vor învinge aceste conversiuni utopice, prin care, în mod real sau în mod virtual, bărbaţi şi femei din societate se încăpăţânează să refuze ordinea strâmbă impusă de maşinăria politico-financiară şi secreto-mediatică a unei oligarhii visându-se eternă. Dar măcar ele întreţin viu şi nealterat principiul speranţei, prin care cei care speră azi îşi învaţă copiii şi urmaşii să spere şi ei, să reziste şi ei, să viseze la o Românie mai bună, în care să se poată întoarce mulţi dintre aceia care au părăsit-o în aceşti din urmă ani, disperaţi sau resemnaţi.

Mi se pare vital ca în anii ce vin şi mai ales în anul 2018, an al celebrării unităţii, să exersăm fără încetare atitudini fără de care utopia poate să moară. Ea trebuie şi poate să rămână fecundă nu doar prin gesturi eroice şi excepţionale (şi câtă nevoie avem în continuare de eroi şi de modele!), ci şi prin practici cotidiene şi repetate, prin manifestări ale solidarităţii şi ale responsabilităţii faţă de celălalt, prin uzul neobosit al raţiunii împotriva tuturor dogmatismelor care se întind ca nişte plăgi printre noi, prin forme ale ospitalităţii faţă de alteritate, prin rezistenţa la ofertele ispititoare prin care ni se cumpără libertatea de expresie sau spiritul critic.

Mi se pare la fel de crucial să refuzăm falsele utopiile, acelea care promit periodic râuri de lapte şi miere, mii de kilometri de autostradă şi salarii minime maxime, pentru a ne scufunda şi mai mult în propriile noastre neputinţe. Trebuie să refuzăm utopiile fabricate de experţi în strategii electorale, în sondaje publice sau în comunicare, de maeştrii identităţii şi ai mântuirii, de elitele luminate şi mai ales autosatisfăcute pentru a democratiza utopiile şi pentru a deschide larg posibilitatea împărtăşirii de către fiecare – tânăr, bătrân, bărbat, femeie, muncitor, scriitor, creştin, musulman, ateu, heterosexual, homosexual etc. – a locurilor şi timpurilor şi felurilor de a fi împreună.

Sună oare naiv toate acestea? Cu siguranţă: dar e o naivitate necesară care ne îngăduie să ne sustragem cu folos realului, ca o barieră care ne fereşte să cădem în hăul deschis de dispreţul faţă de celalălt, de acceptarea inacceptabilului şi de resemnarea în faţa violenţei politice, financiare, religioase, rasiale şi de orice alt fel. Să ne smulgem o clipă din realul dat, să-l suspendăm, să-l privim din exterior, pentru a ne întoarce apoi înspre el cu toată energia cu care, fiecare şi împreună, putem să-l alterăm, să-l dislocăm şi să-i dăm chipurile unei noi umanităţi.