Există în fiecare
societate o resursă a cărei folosire justă poate decide nivelul de dezvoltare
individuală şi comună din societatea respectivă. Această resursă este
inteligenţa colectivă, prin care trebuie să înţelegem nu vreun IQ mistic,
dăruit de divinitate sau înscris în vreun cod genetic atemporal, ci capacitatea
şi disponibilitatea bărbaţilor şi femeilor dintr-o societate de a face din
raţiunea lor, din suma inteligenţelor lor individuale resursa cea mai
importantă pentru a se guverna.
Nu există unele
societăţi (naţiuni, popoare) deştepte şi altele proaste; nu există ţări binecuvântate
şi ţări blestemate. Există doar ţări în care convieţuiesc oameni ale căror
capacităţi intelectuale native sau dobândite au ajuns să fie puse împreună şi
capitalizate astfel încât ele să servească interesului tuturor. Sau ţări care
s-au distrus, care s-au scufundat în ignoranţă şi obscurantism, pentru că au
considerat că deasupra inteligenţei, culturii, educaţiei, se află lucruri mai
importante. Există, pentru anumite perioade istorice, capacitatea şi
disponibilitatea unei societăţi de a face face din acest potenţial o resursă
prin care să se construiască pe sine şi să se proiecteze în viitor. După cum
putem asista la situaţii în care societăţi întregi virează spre delir, spre
misticismul puterii, spre adoraţia vreunui lider pretins carismatic, spre
intoleranţă şi autosuficienţă.
Ceea ce vedem
desfăşurându-se cu frenezie în România, cu deosebire în ultimii ani, dar într-o
evoluţie care a început cu mult timp înainte, este transformarea inteligenţei
dintr-o resursă vitală în una aleatorie, auxiliară şi dispensabilă. Vedem în
acelaşi timp o majoritate socială, transformată electoral în majoritate
politică, pentru care s-a diminuat disponibilitatea şi încrederea în puterea
inteligenţei de a răspunde la provocările sociale, economice ale momentului.
Oamenii nu par să creadă că oameni inteligenţi ori instituţii capitalizând
inteligenţa pot răspunde nevoilor lor. Ei au mai multă încredere în instituţii
şi oameni care le cer şi le propun supunere, credinţă oarbă, notorietate, bunăstări
miraculoase ori securitate absolută. Răspunsurile la întrebările pe care şi le
pun nu mai vine nici din eforturile propriilor minţi, nici din cele ale
minţilor capabile şi pregătite să dea soluţii.
Educaţia şcolară
şi universitară a fost şi este sabotată sistematic, profund şi durabil de false
modele de educaţie alternativă: cunoaşteri alternative, medicină alternativă,
fericire alternativă, religii alternative etc., toate promiţând căi uşoare în locul
căilor grele ale muncii cu propriul creier. Şcoala e subminată din interior,
pentru că profesorii din liceele şi universităţile româneşti (cel puţin aceia
în poziţie de decizie) consideră că este mai important să răspundă unor ordine
politice, să se înregimenteze supus în partide, să urmeze priorităţile
stabilite de nişte analfabeţi puternici decât strategiile elaborate de oameni
inteligenţi, dar lipsiţi de putere ori excluşi din procesul decizional.
Avem în istoria
recentă exemple de societăţi care au parcurs acest drum, dinspre inteligenţa
colectivă spre îndobitocire şi invers. Ţări precum Japonia sau Germania au străbătut
în numai câteva decenii şi calea spre întuneric, dar şi cea spre ieşirea din
catastrofele provocate de obscurantism. Cetăţenii olandezi, într-o ţară răvăşită
de al doilea Război Mondial şi de inundaţiile catastrofale din 1953, au
încheiat un contract între ei în care au decis că numai ingineria născută din
capacitatea lor de a-şi împărtăşi competenţele şi cinstea îi poate smulge din
dezastrul în care se afla această ţară în anii 50. Saizeci de ani mai târziu oricine
vizitează oraşele şi satele olandeze poate constata cu uşurinţă că întreg
spaţiul social şi construit este guvernat de principiul maximizării
inteligenţei încorporate în lucruri, spaţii şi relaţii. Caz excepţional, din
păcate, Olanda ne demonstrează cum se construieşte o societate care a înlocuit
improvizaţiile cu ingineria, hoţia cu cinstea, delăsarea cu hărnicia,
compromisul moral cu integritatea. Senzaţia de confort pe care o transmite
viaţa socială olandeză provine cu siguranţă şi din certitudinea că în toate
cele înconjurătoare, de la lucrurile cele mai mărunte până la proiectel uriaşe,
cum e îndiguirea ţării într-un proiect colectiv de 40 de ani, bărbaţii şi
femeile acestei ţări au folosit toată priceperea şi toată cinstea de care erau
capabili. Că nu au căutat să se păcălească sau să se fure unii pe alţii, că nu
au furat asfaltul sau vopseaua sau dezinfectantul, că nu au cerut 10 sau 20% din
finanţare ca să facă ceva pentru semenii lor. Că în proiectele lor publice a
existat o grijă permanentă pentru ceilalţi, pentru bunăstarea, confortul,
siguranţa şi protecţia lor.
Într-un plan mai
general, dacă este să comparăm România cu ţările occidentale trebuie să o facem
după acest criteriu principal: nu după frumuseţea peisajelor, nu după greaua
moştenire, nu după diferenţa de religie sau de istorie. Ci după capacitatea (putem?)
şi disponibilitatea (vrem?) de a investi în educaţie şi de a culege roadele
educaţiei pentru a face din ele premisele construirii proiectului de ţară. După
putinţa şi voinţa de a răspunde la nevoi reale cu soluţii reale, nu cu minciuni
propagandistice, nu cu glume proaste, nu cu sfidări, nu cu liviupopi si
petrudaea, nu cu gaze sau cu fake news.
Am scris de
curând un text care a făcut multa vâlvă pe internet povestind despre
agresivitatea pe care o transmite societatea românească de azi. Pot să adaug la
ce am spus o altă impresie, o dublă impresie chiar, mai profundă poate şi mai
de durată. Pe de o parte, o impresie de grav deficit de inteligenţă în
proiectele şi acţiunile publice: nu ştii dacă, bunăoară, marcajele pe o şosea
sunt trasate de oameni realmente proşti sau de oameni care vor doar să-şi bată
joc de toată lumea şi de banul public. Nu reuşeşti să-ţi dai seama dacă pentru funcţionarea
instituţiilor administrative cineva a imaginat o coerenţă, o logică, o
simplitate, sau e totul doar o adunătură de ezitări, încrengături, improvizaţii
şi delăsare.
Pe de altă parte,
avem un soi de abandon (forţat sau voluntar) de către purtătorii înşişi ai
competenţelor, a oricărei tentative de a contribui la depăşirea acestui deficit
îngrozitor de inteligenţă colectivă. Revin la exemplul educaţiei: ştiind câte
mii de tineri s-au format cinstit şi temeinic în ultimele două decenii în
universităţi străine şi româneşti, este halucinant ca destinele educării mai
multor generaţii de copii, dar şi răspunsurile la provocările cognitive ale
lumii contemporane, să poată fi date pe mâinile unor oameni submediocri
intelectual şi moral ca Liviu Pop şi cei asemeni lui, din jurul lui. Iar asta
pe fondul unei grele tăceri a zecilor de mii de profesori. E inadmisibil ca
medicii să tacă atunci când spitalele gem de infecţii, când numărul minorelor
care nasc creşte alarmant, iar singura reacţie este întoarcerea la
obscurantismul violent propusă de CpF.
Toate structurile
de securitate care ne afectează viaţa au fost create ca produse sofisticate ale
ştiinţei şi tehnicii. Ne încredem zi de zi în aceste structuri (şosele, căi
ferate, transporturi aeriene, sisteme medicale, sănătate umană şi animală,
centrale electrice, construcţii de poduri etc.), pentru că fără funcţionarea
lor s-ar produce catastrofe şi pierderi de vieţi umane. Dar în România de azi,
Puterea decide că nu mai e nevoie de inteligenţă pentru a gestiona toate aceste
sistem complexe de securitate şi că e de ajuns să fii membru de partid ca să
decizi cum trebuie să funcţioneze ele. Că ne ajută inteligenţa noastră nativă
şi supunerea oarbă faţă de Şef ca să meargă toate bine. La care putem, desigur,
adăuga o bidinea episcopală care să sfinţească instalaţia, podul sau avionul.
Inteligenţa
juridică a unei societăţi se concentrează şi ea într-un sistem legal în care
valoarea supremă este dreptatea colectivă şi individuală. Minţile luminate ale
lumii moderne au scris biblioteci întregi pentru a defini binele comun şi ideea
de dreptate. Pentru a putea elabora legi care să corespundă unei maxime libertăţi
şi responsabilităţi, unei juste distincţii între vinovăţie şi nevinovăţie. Iar
noi ne aflăm acum în faţa unui grup de nulităţi juridice care rescriu istoria
dreptului în favoarea celor vinovaţi de grave infracţiuni în detrimentul
binelui public şi al avuţiei publice.
Exemplele pot
continua pentru a ilustra acest deficit dramatic de inteligenţă colectivă şi abandonul
participării inteligenţelor individuale la efortul colectiv de salvare a unei
societăţi în derivă. E de la sine înţeles că atunci când inteligenţa lipseşte, deficitul
afectează şi moralitatea, şi încrederea, şi evaluările, şi selecţiile, şi
recunoaşterea publică, dar şi relaţia dintre educaţie şi ignoranţă, prostie,
incultură. Pentru că o inteligenţă deficitară e totuna cu un discernământ
deficitar: altfel spus, cel care nu ştie să facă deosebirea dintre adevărat şi
fals, dintre drept şi nedrept, nu va şti nici să aleagă binele de rău,
toleranţa de intoleranţă, respectul de violenţă ş.a.m.d.
În sfârşit, o
idee în chip de concluzie: toate regimurile politico-sociale întemeiate pe
ignoranţă au fost efemere, la nivel istoric. Dar în plan personal, această „efemeritate”
poate dura câteva generaţii. Pentru că neştiinţa şi manipularea ei, supunerea
şi răsplătirea ei, frica şi întreţinerea ei sunt instrumente foarte redutabile
de control social. Între timp însă cred că abia s-a deschis sezonul
catastrofelor. Mai mici sau mai mari, ele toate sunt rezultatul aroganţei cu
care prostul crede că poate gestiona complexitatea vieţii în comun. Sunt rezultatul
ideii periculoase că dacă un om, o sută sau o sută de mii de oameni pot fi
supuşi fără mare efort, la fel vor ceda şi toate cele din jurul lor: că e de
ajuns de pildă să spui că ai şosele sigure; că e de ajuns să spui că e nevoie
de manual unic; că ai spitale moderne; că ai reparat podurile şi viaductele; că
ai modificat legile în spiritul statului de drept. Dar, în ciuda acestor
asigurări date de inteligenţele debile ajunse la putere, numărul celor care mor
pe şosele, în spitale sau de boli simple e tot mai mare; manualele şcolare sunt
mai proaste decât acum cincizeci de ani; iar legile cele noi, care reinventează
dreptatea pentru infractori, ne vor transforma pe toţi fie în infractori, fie în
victime. Ceea ce este exact acelaşi lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu