Asistăm cu
indignare sau indiferenţă la modul în care Puterea lucrează în fiecare zi, cu
tot mai multă înverşunare, la îndepărtarea adversarilor care stau în calea
acaparării complete a puterii. Al doilea şi al treilea om în stat au declarat
ambii război opoziţiei. Au spus-o clar, explicit: „vom merge până la capăt” şi
„trebuie să fim mobilizaţi şi noi pentru un război”. Oricât de metaforice s-ar
dori aceste formule şi oricum am lua-o, există un singur „capăt” veritabil, iar
acela este moartea. Aşa cum orice război veritabil nu e la Monopoly, ci e pe
viaţă şi pe moarte.
Aceste declaraţii
ne scot însă din câmpul luptei politice şi ne mută în cel al violenţei pure, în
care o Putere care dispune de braţe înarmate şi de o forţă excesivă se întoarce
împotriva unei părţi din poporul pe care îl guvernează. Partidul-stat care vrea
toată puterea nu mai urmăreşte înfrângerea opoziţiei politice într-un joc
democratic cu reguli dinainte stabilite, ci zdrobirea oricărei forme de
opoziţie, instituţională, individuală sau colectivă, iar asta cu încălcarea şi
rescrierea din mers a regulilor, astfel încât posibilitatea de a pierde să fie
exclusă.
Nu mai trebuie şi
nu mai avem timp să ne amăgim. Putem să sperăm că odată atinse obiectivele
esenţiale ale acestei Puteri (amnistie, graţiere, legislaţie penală, ocuparea
ultimelor instituţi nesupuse politic etc.) ea va redeveni democratică şi
corectă. Dar pentru asta ea ar trebui să fie cel puţin o putere inteligentă, dacă
nu şi una onestă. Dar nu este nici una, nici alta. Putem să sperăm, desigur,
dar o asemenea speranţă este falsă şi periculoasă, pentru că ea ne scufundă la
loc în pasivitate.
Am văzut în
lunile din urmă cum acest cleşte al puterii decapitează vârfurile piramidelor
instituţionale şi, simultan, la baza piramidei sociale, reprimă violent orice
formă de protest, libertatea de expresie şi libertatea de asociere. Am văzut cu
toţii cum îşi elaborează strategii şi justificări mincinoase, cum se serveşte
de pseudo-specialişti în orice şi de hăitaşi media pentru a linşa şi executa
public adversarii incomozi. Şi am fost uimiţi, revoltaţi, dar pasivi. Şi pe
undeva am răsuflat uşuraţi, căci era vorba despre alţii.
Una dintre
explicaţiile laşităţii cvasi-generalizate în faţa acţiunii tot mai brutale a
Puterii, îndreptată şi asupra unor persoane, dar şi asupra unor grupuri, este
că asemenea acţiuni nu ne privesc pe noi, sunt departe de noi, iar noi, care nu
am facut nimic rău, nu avem de ce să fim prinşi în vizorul represiunii. Dar
abia această justificare a pasivităţii face ca Puterea să devină tot mai
vehementă şi mai violentă. Pentru că dacă a putut înlătura o personalitate
importantă care o incomoda din fruntea unei instituţii şi nimeni nu s-a opus,
ori au existat cel mult nişte reacţii palide, atunci înlăturarea oricui care
incomodează, din orice post, din orice poziţie, devine floare la ureche. Dacă
pe domnul X sau doamna Y, pe care îi cunoaşte o ţară întreagă, nu a ieşit
nimeni să-i apere atunci când au fost linşaţi şi condamnaţi, cine o să-l apere
pe cetăţeanul lambda când va suferi abuzuri, nedreptăţi şi violenţe?
Scuza că politica
nu ne interesează, justificarea că poate domnul X sau doamna Y or fi făcut ei
ceva încât au fost înlăturaţi, explicaţia că de fiecare dată când e nevoie să
protestăm împotriva nedreptăţii tocmai avem ceva mai bun de făcut, gestul de a
ne muta privirea în partea opusă – toate acestea ne-au adus în pragul acestui
dezastru politic pe care îl trăim azi şi care ne apropie de vremuri tragice pe
care le credeam apuse.
Iar iluzia că noi
suntem departe şi suntem feriţi de braţul lung al represiunii, că asta se
petrece numai între cei mari şi puternici, că dacă locuim într-un oraş mai mic
sau la ţară scăpam este cel mai periculos sedativ pentru societate. O Putere
care se vrea totală şi durabilă nu va ezita să meargă până la capăt împotriva
oricui i se opune sau împotriva tuturor celor care o incomodează – pe drept sau
pe nedrept, dar nu va mai exista nimic drept atunci! Şi cu siguranţă că nu se va
împiedica de un profesor, de un medic, de un inginer, de un arhitect, de un
avocat, de un muncitor, dacă ea va vedea în ei un pericol sau o atingere aduse
măreţiei sale.
Fiecare dintre
noi poate deveni, practic, o ţintă, într-un moment sau altul, pe neaşteptate: o
ţintă cu atât mai vulnerabilă şi mai uşor de doborât cu cât cei din jur (şi
fiecare dintre noi în parte) nu vom fi exersat practicile solidarităţii. Pentru
că dacă este ceva ce lipseşte cronic din maturizarea societăţii româneşti, dacă
există un deficit în construcţia modernă a unei societăţi libere şi puternice,
atunci acest deficit este cel al solidarităţii.
Solidaritatea
este un amestec magic de acţiune şi de pasiune, de raţiune şi simţire, de
gândire lucidă şi empatie, prin care ne asociem suferinţei sau cauzei cuiva
faţă de care nu avem interese imediate sau legături nemijlocite. E impropriu să
spun că eu sunt solidar cu un prieten care a suferit o pierdere: pentru el simt
compasiune, afecţiune, ataşament, sufăr şi eu cu el. Dar pot să mă manifest pe
deplin solidar cu copiii abuzaţi din casele de copii, cu muncitorii daţi afară
pe nedrept dintr-o uzină, cu oamenii gazaţi de jandarmerie etc. Pot să procesez
în mintea mea suferinţa pe care o îndură toţi aceştia şi pot să mă las mişcat,
înfuriat, revoltat de ea. Pot s-o transform din simplă compasiune în acţiune.
Solidaritatea
este capacitatea de a răspunde chemării celuilalt, necunoscut, care are nevoie
să-i fim alături. Ea este forţa pe care o putem mobiliza atunci când cei slabi
şi lipsiţi de forţă devin victime. Solidaritatea este capacitatea de a face
scut în jurul acestor victime pentru a le apăra de alte abuzuri şi violenţe.
Înseamnă mai ales a ieşi din această teribilă şi crudă indiferenţă care face ca
unii dintre semeni să ajungă să moară încă pe stradă din lipsa atenţiei sau ca
luptători pentru drepturile noastre ale tuturor să fie călcaţi în picioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu