Despre solidaritate

Asistăm cu indignare sau indiferenţă la modul în care Puterea lucrează în fiecare zi, cu tot mai multă înverşunare, la îndepărtarea adversarilor care stau în calea acaparării complete a puterii. Al doilea şi al treilea om în stat au declarat ambii război opoziţiei. Au spus-o clar, explicit: „vom merge până la capăt” şi „trebuie să fim mobilizaţi şi noi pentru un război”. Oricât de metaforice s-ar dori aceste formule şi oricum am lua-o, există un singur „capăt” veritabil, iar acela este moartea. Aşa cum orice război veritabil nu e la Monopoly, ci e pe viaţă şi pe moarte.

Aceste declaraţii ne scot însă din câmpul luptei politice şi ne mută în cel al violenţei pure, în care o Putere care dispune de braţe înarmate şi de o forţă excesivă se întoarce împotriva unei părţi din poporul pe care îl guvernează. Partidul-stat care vrea toată puterea nu mai urmăreşte înfrângerea opoziţiei politice într-un joc democratic cu reguli dinainte stabilite, ci zdrobirea oricărei forme de opoziţie, instituţională, individuală sau colectivă, iar asta cu încălcarea şi rescrierea din mers a regulilor, astfel încât posibilitatea de a pierde să fie exclusă.

Nu mai trebuie şi nu mai avem timp să ne amăgim. Putem să sperăm că odată atinse obiectivele esenţiale ale acestei Puteri (amnistie, graţiere, legislaţie penală, ocuparea ultimelor instituţi nesupuse politic etc.) ea va redeveni democratică şi corectă. Dar pentru asta ea ar trebui să fie cel puţin o putere inteligentă, dacă nu şi una onestă. Dar nu este nici una, nici alta. Putem să sperăm, desigur, dar o asemenea speranţă este falsă şi periculoasă, pentru că ea ne scufundă la loc în pasivitate.

Am văzut în lunile din urmă cum acest cleşte al puterii decapitează vârfurile piramidelor instituţionale şi, simultan, la baza piramidei sociale, reprimă violent orice formă de protest, libertatea de expresie şi libertatea de asociere. Am văzut cu toţii cum îşi elaborează strategii şi justificări mincinoase, cum se serveşte de pseudo-specialişti în orice şi de hăitaşi media pentru a linşa şi executa public adversarii incomozi. Şi am fost uimiţi, revoltaţi, dar pasivi. Şi pe undeva am răsuflat uşuraţi, căci era vorba despre alţii.

Una dintre explicaţiile laşităţii cvasi-generalizate în faţa acţiunii tot mai brutale a Puterii, îndreptată şi asupra unor persoane, dar şi asupra unor grupuri, este că asemenea acţiuni nu ne privesc pe noi, sunt departe de noi, iar noi, care nu am facut nimic rău, nu avem de ce să fim prinşi în vizorul represiunii. Dar abia această justificare a pasivităţii face ca Puterea să devină tot mai vehementă şi mai violentă. Pentru că dacă a putut înlătura o personalitate importantă care o incomoda din fruntea unei instituţii şi nimeni nu s-a opus, ori au existat cel mult nişte reacţii palide, atunci înlăturarea oricui care incomodează, din orice post, din orice poziţie, devine floare la ureche. Dacă pe domnul X sau doamna Y, pe care îi cunoaşte o ţară întreagă, nu a ieşit nimeni să-i apere atunci când au fost linşaţi şi condamnaţi, cine o să-l apere pe cetăţeanul lambda când va suferi abuzuri, nedreptăţi şi violenţe?

Scuza că politica nu ne interesează, justificarea că poate domnul X sau doamna Y or fi făcut ei ceva încât au fost înlăturaţi, explicaţia că de fiecare dată când e nevoie să protestăm împotriva nedreptăţii tocmai avem ceva mai bun de făcut, gestul de a ne muta privirea în partea opusă – toate acestea ne-au adus în pragul acestui dezastru politic pe care îl trăim azi şi care ne apropie de vremuri tragice pe care le credeam apuse.

Iar iluzia că noi suntem departe şi suntem feriţi de braţul lung al represiunii, că asta se petrece numai între cei mari şi puternici, că dacă locuim într-un oraş mai mic sau la ţară scăpam este cel mai periculos sedativ pentru societate. O Putere care se vrea totală şi durabilă nu va ezita să meargă până la capăt împotriva oricui i se opune sau împotriva tuturor celor care o incomodează – pe drept sau pe nedrept, dar nu va mai exista nimic drept atunci! Şi cu siguranţă că nu se va împiedica de un profesor, de un medic, de un inginer, de un arhitect, de un avocat, de un muncitor, dacă ea va vedea în ei un pericol sau o atingere aduse măreţiei sale.

Fiecare dintre noi poate deveni, practic, o ţintă, într-un moment sau altul, pe neaşteptate: o ţintă cu atât mai vulnerabilă şi mai uşor de doborât cu cât cei din jur (şi fiecare dintre noi în parte) nu vom fi exersat practicile solidarităţii. Pentru că dacă este ceva ce lipseşte cronic din maturizarea societăţii româneşti, dacă există un deficit în construcţia modernă a unei societăţi libere şi puternice, atunci acest deficit este cel al solidarităţii.

Solidaritatea este un amestec magic de acţiune şi de pasiune, de raţiune şi simţire, de gândire lucidă şi empatie, prin care ne asociem suferinţei sau cauzei cuiva faţă de care nu avem interese imediate sau legături nemijlocite. E impropriu să spun că eu sunt solidar cu un prieten care a suferit o pierdere: pentru el simt compasiune, afecţiune, ataşament, sufăr şi eu cu el. Dar pot să mă manifest pe deplin solidar cu copiii abuzaţi din casele de copii, cu muncitorii daţi afară pe nedrept dintr-o uzină, cu oamenii gazaţi de jandarmerie etc. Pot să procesez în mintea mea suferinţa pe care o îndură toţi aceştia şi pot să mă las mişcat, înfuriat, revoltat de ea. Pot s-o transform din simplă compasiune în acţiune.

Solidaritatea este capacitatea de a răspunde chemării celuilalt, necunoscut, care are nevoie să-i fim alături. Ea este forţa pe care o putem mobiliza atunci când cei slabi şi lipsiţi de forţă devin victime. Solidaritatea este capacitatea de a face scut în jurul acestor victime pentru a le apăra de alte abuzuri şi violenţe. Înseamnă mai ales a ieşi din această teribilă şi crudă indiferenţă care face ca unii dintre semeni să ajungă să moară încă pe stradă din lipsa atenţiei sau ca luptători pentru drepturile noastre ale tuturor să fie călcaţi în picioare.

Solidaritatea e una din puţinele arme pe care cei mulţi şi neajutoraţi le au împotriva unei Puteri care le declară război şi le promite că va merge până la capăt. Desigur, câte unul ne vom putea salva din când în când, ici şi colo. Dar nu vom putea-o face toţi pe rând şi nu vom putea mai ales salva demnitatea unei societăţi umilite pe zi ce trece. Dacă nu vrem să devenim mâine ţinte fiecare dintre noi, trebuie să facem scut în jurul celor care azi sunt ţinte. Bunăoară, Ilie Gâzea ar fi meritat un scut de cel puţin 100.000 de oameni în jurul lui, chiar şi după moartea lui. Căci dacă acest scut nu-l mai putea apăra pe el, ne putea apăra pe noi, cei rămaşi în viaţă. Şi cine poate şti oare câtă nevoie o să avem într-o bună zi ca ceilalţi să ne apere, căci fără ei nu vom fi nimic, nu vom putea face nimic. Însă laolaltă, solidari, nu ne va putea frânge nimeni.