Cazul „Ştefania” – o lecţie de manipulare

Suntem încă hărăziţi să învăţăm din tot felul de experienţe ce înseamnă manipularea.

Cazul Ştefaniei, jandarmeriţa „bătută”, „paralizată”, cu „coloana cervicală ruptă” în seara zilei de 10 august 2018, este un exerciţiu integral de manipulare mediatică.

Aduceţi-vă aminte de filmul „Wag the Dog” (1997) al lui Barry Levinson, cu Robert de Niro şi Dustin Hofman, şi dacă nu vă aduceţi aminte, vizionaţi acest film. Este o lecţie plină de învăţăminte despre felul în care simularea realităţii înlocuieşte realitatea.

Cazul „Ştefania” este o creaţie completă a laboratoarelor de manipulare. El era menit să contrabalanseze şi să estompeze efectul intervenţiei violente a jandarmilor asupra protestatarilor, pentru a dovedi că, de fapt, aceştia din urmă au fost la originea violenţelor, exercitate asupra unei femei fără apărare. Emoţia produsă de această scenetă trebuia să facă să treacă în plan secund alte emoţii. Ca dovadă că totul a fost regizat stă faptul că sceneta a fost bine filmată, din numeroase unghiuri, bine documentată cu numeroase mărturii, unele venite chiar din rândul protestatarilor, şi bine preluată de toate canalele media şi de influencerii politico-mediatici.

Nu ştim şi nu vom şti probabil niciodată dacă Ştefania a fost desemnată de la bun început să fie „victima-complice” din acest spectacol. Este posibil ca ea să fi fost desemnată să joace rolul victimei fără ştirea ei, dar cu ştirea „agresorilor”, ei înşişi actori şi figuranţi în spectacol. Există două secvenţe care ne pot face să credem că femeia nu ştia exact ce i se întâmplă. O serie de fotografii făcute imediat dupa ora 23.00 (disponibile aici) demonstrează că ea a revenit în dispozitiv, dar fără cască şi probabil fără „pistol”. Un sfert de oră mai târziu, doi colegi de-ai ei primesc ordin s-o extragă din dispozitiv şi să o transporte în altă parte. Această secvenţă este documentată de un scurt video disponibil aici, în care femeia pare şi ea mirată de ce se i se întâmplă. „Fraţilor, unde dracu’ m-aţi dus?” este replica ei, ce dovedeşte că nu ştia ce i se întâmplă. Nici măcar nu i s-a spus că e dusă la spital. Actriţa era scoasă dintr-o scenă şi era mutată, fără ştiinţa şi fără voia ei, într-o altă scenă.

A doua zi, dimineaţa, maşinăria mediatică trebuia să adauge elemente noi. Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei sporeşte caraghios şi suspect emoţia publică, începându-şi discursul cu referinţe la „părinţi”, „paralizie”, „datorie”, trei cuvinte foarte încărcate afectiv, iar Carmen Dan va încerca la rândul său să adauge aceleiaşi emoţii o dimensiune vizuală, cu o vizită atent regizată şi ea la spital. Cu siguranţă ca Ştefania a fost ţinută la spital fără voia ei sau prin ordin venit de sus, cel puţin până ajung acolo Carmen Dan şi Antena 3.

Ministrul Sănătăţii demontează puţin impostura mediatică, probabil din neştiinţă sau pur şi simplu din conştiinţă profesională, insuficient însă pentru a scoate subiectul de pe agendă. El trebuia menţinut suficient timp pentru a oferi o alternativă la imaginile agresiunilor jandarmilor. Şi este menţinut inclusiv prin perpeturarea subiectului „pistolului furat”. Tema furtului de arme e o temă veche în strategiile manipulării, ea a fost activată şi în decembrie 1989, probabil că şi la momentul „Piaţa Universităţii” şi e menită să legitimeze acţiunea violentă a forţelor de ordine împotriva celor care, nu-i aşa, deţin ilegal arme şi le pot folosi împotriva nevinovaţilor. Să ne reamintim că puţin înainte de secvenţa „Ştefania” se vorbea de un magazin de arme spart în vecinătatea Pieţei Victoriei, de unde s-ar fi furat arme, apoi s-a vorbit de două arme furate de la cei doi jandarmi „agresaţi” (chiar aşa, unde a dispărut al doilea jandarm „agresat”?), apoi doar de una, pentru ca într-o altă imagine să-l vedem pe presupusul agresor plimbându-se cu „arma” la vedere prin piaţă. Desigur, e important să aflăm ce fel de pistoale aveau asupra lor jandarmii, dacă aceste pistoale erau arme de foc şi încărcate cu muniţie reală – şi ma ales de ce erau înarmaţi jandarmii cu arme de foc. Dar la aceste întrebări vor trebui să răspundă organele de anchetă. Pe noi ne interesează doar insistenţa şi persistenţa acestui subiect până când noi subiecte vor fi impuse ca alternativă pe agenda publică.

Trăim o epocă de sofisticare a preluării şi transmiterii imaginii. Strategii manipulării din toată lumea se află în faţa unor noi şi noi provocări pe care le impune această sofisticare astfel încât să poată să răspundă nevoilor Puterii de simulare şi disimulare a realităţii. În raport cu aceşti strategi, noi, simpli consumatori de imagine, vom fi mereu în întârziere şi vom descoperi mereu pe urmă că am fost înşelaţi. Dar acestă descoperire mai are doar o valoare individuală, de confirmare eventual a propriei perspicacităţi. Pentru că, între timp, efectele manipulării vor fi fost reale şi ireversibile.