Vremea râmelor

Trăim vremuri de o tristeţe fără margini. Mitocănia a devenit politică de stat, analfabetismul e promovat ca virtute a lipsei de conflictualitate, iar educaţia o anexă bună de oferit celor mai inculţi şi mai lipsiţi de caracter dintre profesorii ţării. Analfabeţii ne spun cum se face educaţie, plagiatorii ne învaţă cum se scrie o carte, inculţii ne dau lecţii de istorie. E ca şi cum râmele ar face exerciţii de verticalitate şi ar îndemna la terapii de îndreptare a coloanei.

Am avut întotdeauna un respect amestecat cu teamă şi admiraţie faţă de profesorii mei. De la doamna Rogojan în şcoala generală, trecând prin domnul Buteanu în gimnaziu, prin doamnele Brîndău, Balla, Pirău şi Băbuţiu în liceu, până la maeştrii gândirii mele filosofice în facultate şi după aceea, am avut şansa să fiu format de minţi luminate şi oameni drepţi, de la care am deprins nu doar istorie, română, engleză, filosofie şi franceză, ci şi, mai ales preţuirea pentru faptul de a învăţa şi norocul de a te afla, învăţând, printre oameni învăţaţi. Chiar dacă mi-a fost dat în viaţă să întâlnesc şi ţărani minunaţi şi preşedinţi distinşi, oameni simpli sau artistocraţi, fericirea cea mai mare, desăvârşirea intelectuală am simţit-o în preajma marilor spirite critice, bunăoară acele trei zile petrecute cu Derrida într-un improbabil hotel din Sofia, sau după-amiezele cu Jean-Luc Nancy, cu Andrei Pleşu, cu Augustin Ioan sau Bogdan Ghiu. De la fiecare am învăţat un singur lucru, cel mai important, cred: cum să gândesc cu mintea mea, cum să nu mă încred în adevărurile gata făcute şi în oamenii care pretind că le deţin.

Iar astăzi societatea românească se sufocă sub neruşinarea celor care pretind că deţin adevărurile, mai grav, Adevărul unic. Educaţia ca sistem şi ca valoare a început să piară în momentul în care marea majoritate a profesorilor din universităţi au transformat-o într-o afacere, renunţând pentru un pumn de bani la orice exigenţă profesională sau morală. Toţi am văzut în jurul nostru şi am ştiut că şcoala se năruie în clipa în care profitul a devenit valoare şi pentru instituţie şi pentru profesor, când facultăţile de stat cu specializări la modă au devenit uzine monstruoase de fabricat şomeri cu patalama, dar buni de plată. Pentru că, nu-i aşa, cu cât mai prost, cu atât mai util, căci fiecare restanţă se plăteşte... Când profesorii cu trei norme din facultăţi au început să formeze profesori mediocri de liceu care, la rândul lor, fabricau elevi submediocri şi aşa mai departe. Toată maşinăria infernală a imposturii pedagogice a fost încinsă politic ani la rând, pentru că în joc erau bani mulţi, pentru că existau interese economice majore în jurul fabricilor de diplome deopotrivă publice şi private, pentru că trebuiau hrănite cumva şi necunoscutele orgolii locale.

Astfel încât după aproape trei decenii de educaţie liberalizată, şcoala românească, de la grădiniţe şi şcoli speciale până la universitate, este un câmp de bătălie pe care se înfruntă rectori deveniţi senatori ai puterii (mereu ai puterii), cu inspectori şi directori numiţi şi acţionând exclusiv politic, cu profesori umiliţi şi resemnaţi, cu studenţi visând doar să uite şi să plece, cu elevi abuzaţi sau dezabuzaţi, cu copii resimţind şcoala ca un blestem, ca o maltratare. Acest sistem educaţional intoxicat, care a reuşit perfomanţa de a batjocori politic, social şi economic profesorii, de a face din şcoală inamicul numărul unul al copiilor, a mai reuşit o performanţă unică în lume: a putut („pentru că poate”) să pună în fruntea sa agramaţi, oameni de o incultură crasă şi de o moralitate dubioasă, plagiatori şi doctoranzi rataţi.

Figura dascălului ca sursă de informare şi ca model de formare a fost compromisă an după an de umilinţa prelungită a subfinanţării, de dispreţul guvernelor succesive faţă de profesorul simplu şi faţă de elevul simplu, mistificând olimpismul şi medaliile celor foarte puţini, dar ignorând eşecul, abandonul şcolar şi sărăcia celor mulţi.

Când ţara ajunge să fie condusă de un parlament şi un guvern care sărbătoresc Centenarul şi nunta Faraonului jr pe ritmuri de Salam, când tot ce au ei de arătat după o sută de ani de Românie modernă este opulenţa şi prostul gust, Mercedesul şi botoxul, atunci putem să fim siguri că o asemenea Putere nu va dori să aibă în preajma-i oameni educaţi, oameni drepţi, spirite libere şi critice. Slugărnicia şi dispreţul se deprind de mic copil: sărac, înveţi că doar pupând mâna şefului sau a popii ai o şansă să reuşeşti. Bogat, trebuie să demonstrezi că eşti tare dacă ştii să-i scuipi în creştet pe rataţii care te-au făcut să fii bogat. În nicio variantă nu e nevoie de educaţie, de şlefuire de caractere, de demnitate sau de respect. Alături de spectacolul obscenităţii din mass media, şcoala prăbuşită este celălalt vehicul cu care ne întoarcem legaţi la ochi, printr-un labirint întunecat, înspre o lungă noapte a minţii colective.

E nevoie de efortul fiecăruia ca să ne smulgem legătura de la ochi. Dar, mai ales, e nevoie de o voinţă politică şi instituţională pentru a distruge labirintul în care orbecăim şi a construi în locul lui şi al obscurantismului ignorant politici educaţionale care să ne readucă în prezentul lumii noastre. E nevoie de un proiect de ţară al educării fiecăruia ca membru demn şi cetăţean cu drepturi şi libertăţi, mândru că aparţine unei colectivităţi naţionale şi unei comunităţi internaţionale. Nicio societate nu a reuşit având în fruntea ei oameni proşti, fuduli şi intoleranţi; sau, când a reuşit pentru o vreme scurtă, s-a prăbuşit apoi în sânge. Şi s-a ridicat cu adevărat abia prin educaţie şi cultură, nu prin ignoranţă şi dogmatism. Putem să dăm vina pe oricine, putem să ne comparăm cu cine vrem şi să arătăm cu degetul cât vrem în afară. Până una-alta, nu avem un singur ministru care să vorbească şi să scrie corect româneşte. Şi nici măcar unul singur care să aibă o problemă cu asta, să dorească să se educe el însuşi ori măcar să se ruşineze de handicapul lui. De aceea reconstrucţia şcolii, adică a naţiunii înseşi, trebuie începută simultan şi de jos şi de sus.