Semnele timpului

A devenit astăzi aproape cu neputinţă să decelăm semnele timpului, atât din cauza zgomotului care sufocă actualitatea şi a aglomeraţiei de non-evenimente care ne umplu viaţa de zi cu zi, interzicându-ne să vedem dincolo de apusul soarelui, cât şi pentru că cititorii în pseudo-semne sunt mai numeroşi ca niciodată. Ei se numesc analişti, experţi, consilieri, influenceri sau postaci, iar diversitatea părerilor lor nu e de natură să ne limpezească înţelegerea direcţiei în care se îndreaptă viaţa noastră în comun. Noi înşine, după trei decenii de experimente spectaculare, mai degrabă ne-am pierdut aptitudinea de a deosebi între adevăr şi falsitate, între realitate şi simulacrul ei, între lucrurile însemnate şi cele nesemnificative, decât să ne educăm simţurile şi discernământul pentru a dobândi capacitatea de a alege, de a ierarhiza, de a ordona ceea ce contează pentru noi împreună şi ceea e strict interesul nostru personal. O educaţie îngreunată, pe de o parte, de eşecul profund şi durabil al şcolii (de la ciclul primar până la universitate), iar pe de altă parte de înmulţirea fără număr a maeştrilor confuziei, incoerenţei şi dezordinii mentale.

În acelaşi timp cu ratarea de către şcoală a misiunii de a instrui tinerele generaţii astfel încât ele să devină apte de a-şi folosi propriul creier în mod critic şi autonom, celălalt mare eşec al societăţii este cel moral.

Nu cred că suntem încă în măsură să evaluăm întru totul dezastrul moral în care se scaldă societatea românească de azi şi mai ales consecinţele pe termen lung ale acestui dezastru. Cei capabili să deosebească binele de rău, dreptatea de nedreptate, cinstea de necinste, au devenit un grupuscul dezorientat şi descurajat. Capacitatea de a face rău s-a dezvoltat şi s-a rafinat în aşa măsură încât pentru cei mai mulţi dintre noi şi ai noştri nu mai există azi niciun criteriu suficient de solid pentru a nu declanşa răul sau pentru a-l denunţa acolo unde apare. Răul a devenit versiunea convenabilă a binelui, iar binele o utopie obositoare. Valorile vieţii în comun şi lupta pentru ele par a fi luxul inutil al unei minorităţi urbane dispreţuite de toată lumea: de cei de la putere care îi tratează de anarhişti, de cei de dreapta pentru care sunt sexo-marxişti, de cei de stânga pentru care sunt corporatişti, de naţionalişti pentru că ar fi vânduţi străinilor şi aşa mai departe.

Cinstea, dreptatea, curajul, onoarea nu mai fac cinste nimănui, nu mai salvează pe nimeni şi nu constituie mai ales motoare ale acţiunii individuale şi colective. Modelele de succes promovate până la obscenitate de mass media sunt dezgolite de orice valenţă morală, iar imoralitatea lor e prezentată drept o calitate necesară reuşitei în viaţă. Dar imoralitatea din vârful vizibil al piramidei publice se alimentează din şi stă pe o bază socială foarte solidă, unde compromisul („ne înţelegem noi, că oameni suntem”), descurcăreala („facem noi cumva să fie bine”) sau resemnarea („toţi fură, toţi suntem hoţi”) dizolvă practic orice graniţă între ceea ce este acceptabil şi ceea ce este inacceptabil, creînd condiţii pentru apariţia unor forme noi de violenţă, cruzime sau monstruozitate în relaţiile interumane. O societate în care contractul moral social este încălcat şi renegociat în permanenţă, în care conştiinţele se negociază tot timpul şi pe sume infime, în care negociază cu ele însele până ajung la concluzia inexorabilă că nu greşesc niciodată, că nu e loc de iertare, de demisie sau de un examen al conştiinţei – este o societate hărăzită derivei şi promiscuităţii.

O asemenea societate fără contract moral a evacuat din preocupările sale grija pentru celălalt, sensibilitatea pentru suferinţă şi solidaritatea. Descoperim pe zi ce trece manifestări ale cruzimii inumane faţă copii, femei, bătrâni, bolnavi sau faţă de animale. Descoperim cu oroare că oameni din jurul nostru pot face un rău nemăsurat altor oameni prin gesturi ce par fireşti, obişnuite, cotidiene. Sau că forme de suferinţă profundă şi durabilă se sting mute în indiferenţa înconjurătoare.

Iar atunci când discernământul moral slăbeşte, când grija pentru celălalt se preschimbă în relaţie instrumentală, sursă de profit, obiect de interes şi ocazie de obţinere a unor avantaje, ţesutul social se destramă, iar convieţuirea devine luptă pentru supravieţuire, după epatantul exemplu al şofatului sălbatic pe şoselele patriei.

Spaţiul public al aparenţelor se umple cu manifestări ale indecenţei şi vulgarităţii, fără ca acestea să mai revolte pe cineva, fără ca ele să mai stârnească ruşinea cuiva. Aceeaşi indiferenţă şi aceeaşi resemnare îi cuprinde pe telespectatorii aşezaţi la masa de seară sau la prânzul de duminică atunci când televiziunile oferă în cascadă, până la saturaţie (dacă termenul nu este el însuşi excesiv aici), pe tonuri agresive spoturi publicitare despre fisuri anale, scurgeri sau diaree. După care, în acelaşi flux de non-ştiri, cam pe la vremea felului principal, ne întoarcem să  aflăm lucruri chiar mai indecente şi mai vulgare despre guvernanţii noştri.

Catastrofa morală în care ne aflăm ca societate are ca efect neliniştitor pierderea capacităţii de sesizare a progresiei în rău şi imoralitate a societăţii înseşi, tocirea sensibilităţii la cruzime şi umilinţe, şi dezinvoltura în propunerea de soluţii violente la probleme simple care cer dialog şi negociere. Afectul public cel mai răspândit nu e compasiunea, ci ura. Existenţa individuală şi de grup a celor care adesea nu au glas se exprimă, încurajată de îndrumătorii de conşiinţe şi conceptorii politici, printr-o nesfârşită creativitate în domeniul esteticii urii şi distrugerii, estetică deopotrivă a imaginii sau a invectivei.

Aceste semne, provenind din deşertul tot mai arid al educaţiei şi al moralei, nu prevestesc lucruri îmbucurătoare. Ajungerea la maturitate, dar mai ales sosirea la putere şi la decizie – cel mai adesea prin fraudă, nepotism şi şantaj – a unei generaţii lipsite de orice repere culturale şi ştiinţifice, de orice reflexe politice şi civice, cu o educaţie precară şi adeseori falsificată, cu repere morale labile sau inexistente nu are darul să ne liniştească în ce priveşte destinele acestei ţări. Cinismul ei, cocoţat pe obsesia teologico-politică a puterii absolute şi pe imaginarul misticoid al unor eroi răzbunători, poate să înşele o populaţia privată de reflexe critice şi satisfăcută în minimul bunăstării ei materiale, pentru care ficţiuni precum „stat de drept”, „drepturi şi libertăţi ale omului” nu înseamnă nimic, atâta vreme cât primesc ceva din furtul generalizat sau li se îngăduie să asiste la spectacolul zdrobirii ţestelor celor rebeli şi nerecunoscători.