Istoria merge înainte

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, istoricul Marc Bloch rostea o frază al cărei adevăr răzbate neatins până la noi : „Les hommes ressemblent plus à leur temps qu'à leurs pères”; „oamenii seamănă mai mult cu vremea lor decât cu părinţii lor”.

Cei care astăzi se caţără, plini de importanţă, pe piedestale pe care şi le-au construit singuri pentru a poza în eroi ai luptei împotriva vremii lor vor fi doborâţi nu de către contemporanii lor, ci de către copiii şi nepoţii lor. Ei seamănă mai mult cu saltimbancii din pieţe cărora turiştii le aruncă în trecere o monedă pentru că reuşesc să imite atât de bine Statuia Libertăţii.

Dacă în anii ’80 părinţii noştri ar fi organizat un referendum ca să ne ferească de relele imperialismului putred venit din Occident şi dacă noi, copiii lor, ne-am fi supus orbeşte dorinţei lor nemărginite de protecţie, probabil că decembrie 1989 nu ar mai fi avut loc. Atunci, o mână de tineri obraznici şi neascultători, pe care nişte părinţi fricoşi şi majoritari nu au reuşit să-i ţină în casă şi să-i ferească de rele, au ieşit şi s-au opus cu piepturile goale dictaturii, dar şi complicităţii părinţilor lor, tăcerii lor vinovate şi spaimelor lor.

Istoria a demonstrat că societăţile au mers înainte doar în măsura în care copiii s-au opus, uneori cu preţul vieţii, aranjamentelor sociale, politice şi juridice impuse de părinţii lor. Responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, despre care vorbeşte luminos Hans Jonas, constă nu în a înălţa garduri în jurul copiilor născuţi şi nenăscuţi astfel încât nimic rău din afară să nu-i atingă, ci, dimpotrivă, în a crea posibilităţi deschise, astfel încât libertatea lor viitoare să poată fi însoţită de o responsabilitate pe măsură. Copiii noştri nu trebuie să ne reproşeze peste 10, 20 sau 30 de ani că le-am oferit libertatea de a se mişca în nişte ţarcuri aurite, ci trebuie să poată aprecia că am creat condiţii ca ei să poată fi cel puţin la fel de responsabili pe cât suntem noi azi. Iar responsabilitatea lor nu se va putea manifesta decât bucurându-se de cel puţin tot atâta libertate pe câtă avem noi astăzi.

Dacă noi însă ne transformăm fricile şi prejudecăţile în literă de lege, copiii noştri vor şti oricum să se revolte împotriva unor asemenea legi strâmbe, le vor schimba, poate cu preţul vieţii lor, şi ne vor dispreţui, considerându-ne anacronici. Tot aşa cum privim şi noi în urmă şi vedem în comportamentul părinţilor noştri un conformism tăcut şi neînţeles timp de cinci decenii, pe care dacă nu îl dispreţuim, pentru că am fost învăţaţi să fim respectuoşi, măcar nu îl aprobăm şi nu îl putem urma.

Că vrem sau nu vrem, istoria îşi urmează cursul. Nu-i vom putea pune căpăstru limitând posibilităţile de alegere ale copiilor noştri. Ei sunt deja azi mai liberi ca noi, au călătorit prin lume în câţiva ani mai mult decât am făcut-o noi toată viaţa. Ei seamănă deja mai mult cu lumea de azi decât cu noi şi cu lumea noastră.