Despre normal şi anormal în 12 puncte

Motto: „Eu, PSD, nu avem nimic împotriva minorităţilor sexuale, dimpotrivă, suntem toleranţi, înţelegem” (LD)

De când totul pare să o ia razna în jurul nostru, nu cred să existe cuvinte mai folosite decât „normalul” şi „normalitatea”, precum şi îndemnuri binevoitoare sau ipocrite cum ar fi: „să revenim la normal”, „să avem o familie normală”, „să fim oameni normali”.

Atunci când nu mai au nicio idee, oamenii politici de la putere ies la televizor, adoptă o postură umilă, mimează cât pot modestia şi ne spun pe un ton exasperat: „tot ce ne dorim este să trăim într-o ţară normală” şi speră că, prin magie, toată lumea, duşmani şi prieteni, să dea aprobator din cap şi să spună: „da, are dreptate, uite un om drept şi deştept, asta vrem şi noi, să trăim într-o ţară normală”.

Recursul la normal pare soluţia miraculoasă de fiecare dată când puterea sau majoritatea au nevoie să-i liniştească pe cei care îi contestă. Cu toţii dorim să fim normali, nu? Cu toţii vrem ca România să fie normală, nu?

Dar ce este normalul? Unde îl putem găsi? Există un singur normal sau mai multe? Cine are dreptul şi puterea să spună ce este normal? Este el acelaşi dintotdeauna sau se schimbă? Şi dacă se schimbă, cine hotărăşte că normalul dinainte a devenit anormal, iar anormalul de acum a devenit normal? Ştim noi pe unde trece graniţa dintre normal şi anormal? Şi dacă ştim, cine păzeşte această graniţă?

Lasând pentru un text mai elaborat dezvoltarea unor idei care ne-ar ajuta să înţelegem mai ce înseamnă normalul, voi spune pe scurt următoarele:

1)         Originea „normalului” se află în secolul al XIX-lea şi, printre sensurile sale care ni s-au transmis cel mai puternic până azi, decisiv este sensul medical. Până azi, cel mai adesea noi asociem anormalul bolii sau nebuniei. Până azi, când spunem că vrem o societate normală, ne imaginăm o societate sănătoasă asemeni unui om sănătos care îşi revine după o boală.

2)         Normalul şi normalitatea sunt ca un măr frumos şi strălucitor pe dinafară, dar putred pe dinăuntru şi plin de viermi. Arată nemaipomenit la prima vedere, toată lumea (sau aproape) este de acord că aşa trebuie, să ne dorim normalitatea, Prin urmare, nimic nu pare mai la îndemâna înţelegerii noastre decât normalitatea.

3)         Dar normalitatea nu există. Ea este o ficţiune utilă, fabricată în laboratoarele puterii şi majorităţii, şi nu mă refer aici nicidecum doar la puterea politică sau la o anumită majoritate.

4)         Normalul se construieşte pornind de la premisa că există anormal. Dând un exemplu recent, numai pentru că homosexualitatea este deja considerată ca anormală ne definim noi, ceilalţi, majoritatea, ca fiind normali şi decidem că suntem normali. În absenţa ipotetică a homosexualităţii, heterosexualii încetează să mai fie normali.

5)         Normalul şi anormalul sunt definite de o normă. Cineva, undeva, la un moment dat, decide că ceea ce se află în afara normei este infracţiune şi trebuie pedepsită, fie pentru a readuce anormalul în graniţele normei, fie pentru a-l face să dispară definitiv.

6)         Norma şi normalul includ şi exclud deopotrivă. Normalul e cu atât mai uşor de identificat cu cât e mai capabil de a discrimina, de a exclude, de a elimina, de a stigmatiza ceea ce decide el că e anormal.

7)         Normalul este întotdeauna de partea celor puternici şi a celor majoritari. Asta înseamnă că cei slabi şi cei minoritari devin, inevitabil, la un moment dat, anormali, fie din punct de vedere moral, fie legal, fie altfel.

8)         Normalul în societate este rezultatul unei judecăţi de valoare şi nu al unei constatări a unei stări de fapt. Altfel spus, ceea ce este important nu e că normalul şi anormalul există, ci că normalul este preferabil, iar anormalul detestabil. Normalul este superior, anormalul este inferior (din toate punctele de vedere). Când ne considerăm „normali”, o facem ca să îi judecăm pe ceilalţi care sunt „anormali”, îi arătăm cu degetul şi le ataşăm însuşiri negative.

9)         Normalul se pretinde tolerant şi înţelegător. Dar poate fi tolerant numai cel puternic şi majoritar, adică cel care poate hotărî în ce condiţii poate fi tolerant şi că toleranţa lui are o limită, dincolo de care nu mai tolerează. Anormalul şi minoritarul nu pot fi toleranţi, pentru că nu au privilegiul toleranţei.

10)     Omul politic care propune cu falsă modestie „reinstaurarea normalităţii” este un mincinos periculos. Este mincinos, pentru că normalitatea nu există, pentru că ea nu a existat acum 5 ani sau acum 50 de ani, pentru că ea nu există ca un model în alte ţări, în cărţi sau în ceruri. Dar este şi periculos, pentru că se pretinde medicul societăţii, cel care are dreptul şi puterea să decreteze că societatea e bolnavă, să-i identifice pe cei anormali şi bolnavi, dar şi, mai grav, să prescrie tratamente pentru anormali.

11)     E bine deci să ştim că de fiecare dată când ne considerăm „normali” sau când visăm la normalitate, s-ar putea să ne gândim de fapt la unii dintre noi ca fiind anormali, adică bolnavi, nebuni, imorali, infractori, demni de dispreţ şi de excludere dintre noi. În ciuda modestiei pe care o arată, normalul nu este unificator, ci dezbinator, nu este pacifist, ci războinic şi răzbunător.

12)     Şi să mai ştim că uneori suntem majoritari, alteori minoritari; uneori puternici, alteori slabi. Uneori normali, alteori anormali, adică bolnavi, nebuni... şi aşa mai departe. Normal, nu?