Fizica puterii

(Interviu luat de Camelia Badea pentru Ziare.com)

1) Cum s-a putut instaura „regimul opresiv” PSD-ALDE imediat după guvernarea tehnocrată a premierului Dacian Cioloș? Ce trebuie să învățăm din acest episod din istoria noastră recentă?

Trebuie să spunem de la bun început că nu regimul opresiv PSD-ALDE s-a instaurat după guvernarea tehnocrată, ci regimul de putere al lui Liviu Dragnea. PSD este la putere din 2012, se fac deci în curând șapte ani de dominație a acestui partid. Scurta paranteză tehnocrată a fost doar un moment de repliere și de reorganizare internă a partidului în vederea preluării guvernării; altfel, să nu uităm că și în 2016 tot majoritatea PSD-ALDE controla Parlamentul, iar cele câteva schimbări în organizarea instituțiilor, în numirea pe posturi sau în legislație făcute de guvernul tehnocrat au fost practic complet anulate la începutul lui 2017.

Ce trebuie să învățăm din acest episod este că orice putere care se permanentizează (iar oamenii PSD-ului nu au fost niciodată în afara jocului puterii) caută să devină totală; stă în esența oricărei puteri să vrea și mai multă putere, iar un parcurs aproape netulburat de șapte ani a îngăduit PSD să-și rafineze toate dispozitivele și toate strategiile de dominație. Guvernul tehnocrat a fost doar gestionarul unor afaceri curente, cu o putere foarte limitată și mai ales cu un zid în fața acțiunii lui, alegerile de la sfârșitul lui 2016, care au refăcut practic forma compactă a puterii PSD.

2) Cum ați caracteriza dvs regimul Dragnea? Cu ce alt regim din istorie (națională sau universală) vi se pare că seamănă? Ce experiență repetam noi acum?

Regimul Dragnea este regimul care a pus politica în subordinea puterii. Liviu Dragnea și cei apropiați lui, bine sfătuiți de consilieri mercenari, au înțeles că puterea politică nu este un scop în sine, ci doar un mijloc sau doar un teritoriu al puterii, care împreună cu alte teritorii (economic-financiar, mediatic, intelligence) constituie peisajul unei puteri totale. Noi facem adeseori greșeala de a interpreta acțiunile lui Liviu Dragnea și ale PSD în cheie politică; dar politica nu este decât spațiul de luptă cel mai expus public, cel mai vizibil, în strategia de cucerire a puterii. Politica democratică, așa cum o moștenim (tot mai puțin) din lumea greacă și din secolele din urmă, este o acțiune colectivă având ca vocație bunăstarea generală, respectarea drepturilor și libertăților tuturor, urmărirea fericirii, construirea de instituții, infrastructuri și servicii în beneficiul cetățenilor etc. Într-o regim politic democratic, puterea este unul din instrumentele prin care aceste scopuri pot fi atinse urmând un program sau altul, o doctrină sau alta. De aceea, o putere democratică încearcă să mobilizeze cele mai bune resurse umane ale sale ca să aibă certitudinea că programul său poate fi pus în practică.

Ceea ce aduce nou regimul Dragnea este răsturnarea completă a raportului dintre politică și putere și instaurarea unui nou tip de relații între oameni. De la începutul lui 2017 încoace, scopul PSD-ului lui Dragnea a fost să subordoneze politica puterii, să ajungă prin politică la dominația maximă în societate. Asta explică asalturile repetate, dinspre politică, asupra celorlalte domenii: justiție, economie, bănci, media, servicii secrete. Legiferarea abuzivă, haotică și pe alocuri violentă are acest scop ultim, de cucerire rând pe rând a ultimelor teritorii rămase parțial în afara dominației PSD. Fiecare dintre acestea este un spațiu al puterii care trebuie supus complet, iar acolo unde oameni (Kövesi, Lazăr, Isărescu) sau instituții rezistă, ei/ele suportă o presiune uriașă care în final îi face, le face să cedeze.

Această inversare de prioritate explică și felul în care PSD tratează ocuparea posturilor în uriașa piramidă administrativ-funcționărească a statului. Voi explica asta spunând că puterea este, așa cum o definesc unii teoreticieni ai ei, o acțiune asupra acțiunii celorlalți. Spre deosebire violență (care este o acțiune directă asupra celorlalți, bâta, gazul etc.), dar și spre deosebire de autoritate (care influențează acțiunea celorlalţi prin forța exemplului lor pasiv, cu exemple extreme precum Gandhi sau Dalai Lama), puterea este o acțiune coordonată, rațională, măsurată, menită să modifice comportamentele celorlalți. Relația de putere este o relație de dominație, în care unul trebuie să comande și celălalt să se supună, pe baza unor ordine (ordin verbal sau scris, OUG, lege etc.). Puterea circulă în societate, ea trebuie să circule și cu cât circulă mai repede, cu atât ea este mai eficientă, mai puternică, mai de temut. Asta a înțeles foarte bine PSD: că în ierarhiile de putere care duc de la palatele bucureștene până la ultimul consilier sau polițist dintr-o comună periferică, este nevoie de noduri umane care să nu împiedice puterea, ci să o facă să circule ușor și chiar să o intensifice atunci când vine de sus și trebuie transmisă în jos. Puterea e mai fluidă prin oameni care nu i se opun, care știu să fie supuși față de superiori și zbiri față de subordonați. Dacă, să zicem, la nivelul n+3 dintr-o ierarhie partidul instalează un individ competent și autonom, el riscă să blocheze procesul de punere în practică a deciziilor puterii pe toată suprafața și în toată profunzimea societății.

Ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă că numirea unor oameni incompetenți, vulnerabili și imorali poate fi scandaloasă din punct de vedere etic sau politic, din punctul de vedere al administrării țării, dar este perfect justificată din punctul de vedere al exercitării puterii. Aduceți-vă aminte cât de puțin au rezistat în structurile de putere oameni foarte competenți și foarte independenți profesional (îmi vine în minte numele lui Mircea Miclea sau, în alt fel, primarul din Ciugud), și ce rezistență extraordinară dovedesc oameni complet opuși acestora, precum Liviu Pop sau alții, utili oricând și pe orice post. Primii sugrumă puterea când ajunge la ei, o încetinesc, cei din urmă o intensifică și o transmit mai departe.

Dacă obiectivul tău este să controlezi tot, să capturezi toate resursele unei țări, să institui ca relație privilegiată în societate relația de supunere, atunci trebuie să saturezi toate nodurile ierarhiilor și instituțiilor cu oameni servili, amorali, privați de posibilitatea și de dorința de a avea inițiative sau de a se revolta. Putem să privim lucrurile și invers: accederea în posturi de decizie a unor oameni nepregătiți și cu probleme de integritate (moralitate și legalitate) este un semn clar că regimul puterii derapează spre autoritarism sau spre forme nedemocratice de guvernare. Mai pe scurt, PSD este primul partid care reușește să acapareze cu adevărat puterea, toată puterea în România, să așeze controlul tuturor resurselor strategice ale țării în mâinile câtorva oameni, iar asta e ceva înspăimântător.

E greu de spus cu ce seamănă această evoluție, pentru că într-un fel este unică, în alt fel este foarte repetitivă. Comparațiile istorice nu ne sunt de folos pentru a forța coincidențe sau repetiții. Știm bine că istoria nu se repetă decât cel mult ca o glumă proastă sau o caricatură. Cam cum este Dragnea față de Ceaușescu, bunăoară. Dar asta nu înseamnă că nu putem găsi similarități în comportamente și consecințe. Iar astfel de asemănări pot fi făcute și cu perioada de uzură accelerată a democrației din anii ’30, precum și cu evoluțiile unor societăți sud-americane în anii ’60-’80 ai veacului trecut. Nu suntem în dictatură, nu suntem nici măcar în situație de autoritarism, dar sunt numeroase semnele și tendințele care ne îngăduie să credem că ne îndreptăm accelerat spre instaurarea în România a unui regim nou de putere, pe care nu l-am întâlnit ca atare încă, cel puțin nu în societățile politice moderne. Avem de-a face cu o putere masivă, difuză, continuă: care păstrează aparențele democrației (deși nu e clar cât de mult va putea să le păstreze); care va oferi și aparențele unei bunăstări materiale (în condițiile în care accesul la bunurile și serviciile de divertisment s-a democratizat putând înlocui democrația însăși); care își subordonează cvasi-integralitatea mijloacelor de comunicare în masă; care supraveghează cu precizie diabolică integralitatea aparatului de stat, supradimensionat (am prieteni în instituțiile de stat care spun în șoaptă că și like-urile le sunt urmărite); care își creează și își controlează propria opoziție; care îngăduie chiar luxul existenței unei firave opoziții reale; care pretinde că joacă extern rolul unui stat puternic, stabil, „actor regional de echilibru”.

3) În postarea de la care pornim ați vorbit despre cele trei categorii aflate „la mijloc” și pentru care puterea de la București a stabilit „strategii precise”, iar la final ați pus cele trei întrebări: „cum să dăm putință diasporei, cum să dăm voință celor retrași sau ascunși şi cum să dăm curaj celor din sistem?”. Care sunt răspunsurile dvs.? Ce strategii posibile vedeți dvs pentru a pune capăt regimului Dragnea, pentru a declanșa acea implozie despre care vorbeați în aceeași postare?

Ceea ce am descris mai sus este unul din scenariile negative posibile, poate nu cel mai negru, dar cu siguranță unul plauzibil și îngrijorător. El se poate realiza dacă cele trei categorii de oameni pe care eu le-am văzut plasate între cei care dețin puterea și cei care i se opun explicit nu fac nimic, fie pentru că nu pot, fie pentru că nu vor, fie pentru că nu au curaj. Pentru ca o acțiune politică de limitare sau chiar de răsturnare a unei puteri discreționare să fie eficientă, este nevoie de o conjuncție între putința unora, voința altora și curajul tuturor, cumva. Insist asupra ideii de conjuncție, pentru că simpla revoltă a unei grup, oricât de vocal și de activ, nu poate schimba în mod profund și durabil un regim politic. Să avem în minte imaginea unei piramide cu o bază foarte largă și stabilă. Cei din vârf se pot menține la putere în timp numai dacă și pentru că această bază este stabilă. Iar ceea ce a făcut regimul Dragnea, după „lecția” Ponta a fost să lărgească și să-și fidelizeze această bază. În ce fel? Cu morvocul și bastonul, cum spun francezii. Printr-un sistem complex de recompense și pedepse, de la măririle de salarii și de pensii, de la avansările masive pe posturi nemeritate până la folosirea excluderilor, demiterilor, urmăririlor fiscale sau penale pentru cei rebeli. Sarcina unei opoziții veritabile este îngreunată de obișnuința morcovului, de faptul că oamenii trebuie dezvățați de a primi fără niciun raport cu competențele sau meritele lor.

Cum dăm putință (empowerment) diasporei? Redându-i în primul rând drepturile electorale. Facilitând și încurajând revenirea în țară a celor care au deprins nu doar meserii, competențe și calificări, dar și civilitate, toleranță, deschidere spre lume. Desigur, nu trebuie să idealizăm diaspora, pentru că ea este într-o anumită măsură oglinda societății românești, în diaspora avem și somități, și funcționari ori meseriași pricepuți, dar și traficanți și infractori. Dar trebuie mobilizată forța ei de influență în societatea românească, căci nici puterea și nici opoziția la putere nu se exercită strict teritorial, fizic-spațial. Partea vie și interesată din diaspora este atentă la ce se întâmplă în țară, este creativă și reactivă, energiile ei pot fi canalizate nu doar pentru a acționa în țară, ci și pentru a face atente celelalte țări la ceea ce se petrece în România.

Cum să dăm voință celor retrași sau ascunși? Aceasta este partea cea mai pasivă din societate; este partea fără chip anume, fără profil economic, social sau cultural definit. Din ea poate să facă parte populația rurală și urbană năpăstuită din județele sărace ale României, dar și tinerii care lucrează în mediul privat, care și-au construit o bulă de bunăstare în interiorul lumii reale și refuză să interacționeze cu politica și cu media, care nu ar face decât să le tulbure fragilul echilibru personal, construit uneori după lecții grele de dezvoltare de sine, yoga și feng shui. În mod surprinzător, cred că aici îi găsim pe cei mai mulți dintre studenți, o masă cu forme vagi, cu foarte slabe cunoștințe despre societate, cu o cultură civică precară și cu o prezență publică practic inexistentă. Tot în rândurile acestei categorii întâlnim și cel mai mare absenteism la vot, exceptând diaspora, desigur. Aici șantierul este imens pentru a-i face pe acești oameni, de ordinul milioanelor, să se intereseze și de viața publică, nu doar de supraviețuirea personală și de împlinirea profesională. Chiar și în Grecia antică săracii erau excluși de la viață politică, deoarece grija zilei de mâine nu le îngăduie răgazul de a se ocupa și de grijile cetății. Voința lor trece deci tot prin crearea condițiilor unei autonomii de acțiune. Altfel spus, nu prin sporirea dependenței de ajutoare sociale, ci prin crearea de locuri de muncă și a unor șanse de realizare a oamenilor acolo unde locuiesc, nu la oraș și nu în Italia.

Cum să dăm curaj celor din sistem? Prin forța unor exemple individuale. Codruța Kövesi ori Augustin Lazăr sunt modele de curaj pentru juriști. Mircea Dumitru, Emilia Şercan sau Eugen Vărvăruca (profesor la Universitatea din Iași, a inițiat petiția internă împotriva lui Tudorel Toader) sunt exemple de curaj în mediul universitar. În fiecare domeniu sunt oameni curajoși. Asemeni fricii, și curajul funcționează prin contaminare, adică prin încurajare. Resorturile lui pot fi misterioase uneori, curajul e capricios, dar el găsește resurse nebănuite acolo unde păreau mai greu de găsit. Oamenii devin curajoși din disperare, din îmbărbătare, din solidaritate, din aspirația de mai bine, iar uneori dintr-un amestec din toate acestea. Dar așa cum arată azi societatea românească, mi se pare că sursa cea mai sigură de curaj este exemplul personal, prin acțiuni și gesturi exemplare, prin asumarea de riscuri profesionale și personale.

4) Pot fi puse în aplicare soluțiile pe care le propuneți dvs., cu actuala clasa politică, actuala mass-media și în actualul context european și internațional? De unde ar trebui să începem?

Cu riscul de a dezamăgi, nu cred că dispun eu însumi de soluții miraculoase pentru situația jalnică a societății românești de azi. Pentru că dacă prăbușirea ei este un proces lung, început poate chiar din anii ’90, atunci și renașterea ei sănătoasă, durabilă, va trebui să fie tot un proces lung. Desigur, pe termen scurt soluțiile provizorii și necesare nu pot veni decât din acte și manifestări de curaj public. E nevoie ca medicii să vorbească public și politic despre situația din sănătate, e nevoie ca profesorii să se revolte public împotriva discreditării ideii înseși de educație, e nevoie ca magistrații să protesteze în felul lor împotriva subjugării justiției și ideii de dreptate de către o bandă de infractori. Cei din urmă au prins curaj și încep să-și spună public păsurile. Dar nu-mi aduc aminte ca în 30 de ani profesorii să fie ieșit o singură dată în stradă ca breaslă să apere o idee, o valoare (să zicem laicitatea în școli sau autonomia în universități). 7 tineri medici din 10 visează să emigreze sau chiar o fac, iar din ceilalți 3, unul e de gardă, al doilea e rudă că profesorul, iar ultimul nu mai are curaj să se revolte. Toate aceste corpuri profesionale trebuie ele să reacționeze împotriva nedreptăților, abuzurilor și discreditărilor la care sunt supuse. Nu putem cere mereu acelorași câteva mii de bucureșteni, clujeni sau sibieni să iasă în stradă de fiecare dată când grupului infracțional îi mai trece prin cap vreo trăsnaie și să apere onoarea justiției, a învățământului, dacă înșiși cei din aceste bresle nu o fac etc.

De la actuala clasă politică nu e de așteptat nimic bun; tinerii din PSD sau din ALDE, chiar unii din PNL, sunt mai siniștri decât maeștrii lor și adesea mai inculți ca ei și mai suficienți în abordări (Zoană, Ţapardel, Tudor Ionescu, Zetea...). Politica trebuie regândită din temelii și practicată altfel. Dacă pentru moment suntem într-un cerc vicios al neputinței și ignoranței, din cauza dependenței reciproce dintre o putere rapace și un electorat captiv, vor trebui elaborate strategii politice de ieșire din acest cerc care să conducă, într-un prim moment, la dezactivarea publică a acestor modele de politicieni veroși, disprețuitori și agresivi și, apoi, la înlocuirea lor, măcar parțială cu politicieni aflați în slujba interesului public.

Cred că trebuie inventate forme noi de participare civică și politică. Nu e nevoie ca toată lumea să intre în politică, să devină membru de partid. Politica rămâne în orice societate apanajul unei minorități, dar acțiunea politică trebuie diversificată prin mijloacele și competențele de care dispune fiecare. Reiau aici exemplul înalt politic al Emiliei Şercan: ea a reușit, aproape de una singură, să-și transforme priceperea într-o acțiune politică, a reușit să facă să renască în societate ideea necesității pedepsirii furtului intelectual, a trezit o parte a societății împotriva plagiatului. Singura ei armă veritabilă a fost și rămâne curajul. Ei bine, asemenea exemple trebuie multiplicate în cât mai multe medii profesionale, spațiul public trebuie saturat cu modele pozitive, cu oameni deștepți, dar și curajoși și cinstiți, dispuși nu să-și abandoneze meseria ori cariera, ci să facă din ele arme de luptă: pentru cei nedreptățiți, pentru cei săraci, pentru cei neauziți, pentru propria lor breaslă, pentru societatea întreagă.

5) Are nevoie societatea românească de lideri autentici? Există astfel de lideri (nu „tătuci” sau doar diverși capi ai unor grupuri de interese mai mult sau mai puțin obscure)? Puteți da câteva exemple argumentate?

Societatea românească suferă teribil din cauza lipsei unor lideri politici autentici și a unor modele publice. În acest moment, de pildă, nu există un singur lider politic în România capabil să țină un discurs politic entuziasmant, mobilizator, în fața unui public oarecare. Nu vorbesc aici de liderii mincinoși și de manipulatori, analfabeți cu texte scrise de alții aplaudați de oameni plătiți. Ci de oameni capabili să facă să vibreze alți oameni prin simplitatea rostirii și, revin mereu la marota mea, prin forța exemplului personal. Lideri raționali, capabili de empatie, capabili să înțeleagă nevoile celor mai săraci și mai oprimați, dar și să se facă înțeles de către cei bogați, lideri în stare să țină un discurs înflăcărat și pozitiv, inteligent, coerent și în același timp plin de pasiune. În lipsa lor, oamenii avizi de modele și reușite se proiectează fantasmatic în Simona Halep sau Codruța Kövesi, ale căror reușite sau eșecuri sunt trăite la o intensitate pe care un francez sau un german nu le-ar putea înțelege.

Ştiu că e riscantă ideea liderului carismatic, pentru că nu o dată s-a întâmplat în istorie ca astfel de lideri să eșueze în teroare sau nebunie. Dar aș menține ideea, spunând că astfel de lideri nu trebuie să aibă nimic din nebunia pastorilor neoprotestanți africani sau sud-americani, ci trebuie să semene mai degrabă, în forma și conținutul mesajelor cu figurile cultivate ale unui Barack Obama sau Guy Verhofstadt. Liderii societăților complexe de azi nu pot fi decât bărbați sau femei cu o bogată cultură generală, cu o experiență profesională solidă și cu o mare inteligență emoțională. Vi se pare că Dragnea, Tăriceanu sau Orban dispun de măcar una dintre aceste calități? Poate că se vor naște dintre tinerii care intră azi în politică niște buni lideri, care vor adăuga maturitate discursurilor lor furioase de azi: am văzut în USR și în PLUS, dar și în DEMOS, oameni care au ce spune și știu foarte bine cum să o facă. Oameni cultivați și buni profesioniști, au nevoie doar să adauge un pic de experiență și de forță expresiei lor publice. Şi să evite capcanele televiziunilor de partid.

6) Ce mecanisme de autoapărare are o democraţie în fata abuzurilor de genul celor care s-au manifestat în timpul regimului Dragnea? Ce se poate face dacă un partid e votat pentru niște promisiuni electorale, dar odată ajuns la putere ține cont doar de propria agendă, de propriile interese, nu de interesele naționale? Ce pot face totuși cetățenii daca protestele nu-i clintesc pe guvernanți și până la următoarele alegeri economia, justiția, educația, sănătatea se fac țăndări?

Democrația este, așa cum spunea cineva, un regim de o perfecțiune fragilă. Regim perfect, pentru că până în acest moment nu a fost găsită o mai bună formă politică de conviețuire umană; dar și fragil, pentru că democrația își secretă în permanență proprii inamici, propriile maladii autoimune. Democrația trebuie apărată zi de zi pentru că este o construcție fragilă, pentru că echilibrul puterilor este mai degrabă presupus sau dorit, pentru că ea are nevoie de foarte puțin să basculeze în altceva. Diminuarea democrației în România de azi e cât se poate de evidentă. Sigur, e puțin probabil să ne culcăm în democrație și să ne trezim în dictatură; mai degrabă vom rămâne letargici într-o formă hibridă, care nominal și teoretic va respecta toate ritualurile democrației, dar care practic va fi încetat să mai fie una, dacă nu decidem să oprim cât mai repede alunecarea spre neguri istorice.

Participarea cetățenilor într-o democrație reprezentativă nu se reduce la vot. De doi ani încoace PSD nu încetează să ne bage în cap ideea că e gata acum, asta am votat, asta avem, că trebuie să respectăm decizia urnelor. Numai că decizia urnelor nu este un vot necondiționat și nedeterminat, calitatea noastră cetățenească și civică nu încetează odată cu votul: mandatul pe care îl dăm aleșilor este revocabil și dependent de rezultate. E la fel de fals ce spune PSD că protestele ar fi ilegale: într-un regim democratic niciun protest îndreptat împotriva puterii nu este ilegal, pentru că este dreptul meu cel mai intim și cel mai public deopotrivă să mă raportez la putere nu doar sub forma supunerii, ci și sub aceea a revoltei, atunci când puterea se întoarce împotriva drepturilor și libertăților mele.

Ce pot face cetățenii? Gama acțiunilor de protest împotriva unei puteri abuzive este foarte largă. Este sigur însă că, în ciuda frumuseții spectaculare a protestelor de duminică seară, în ciuda și a efortului minunat depus de mulți dintre protestatari, o putere nu se va clătina din loc cu jocuri de luminițe și poezioare inspirate. Căderea în estetică a protestului îi diminuează acestuia forța. Să ne amintim că cele mai puternice proteste din România au fost fie cele spontane, fie cele organizate în timpul săptămânii; așa cum e util să vedem că protestele vestelor galbene din Franța nu au nimic estetic în ele, nu se consumă în selfiuri sau drapele uriașe, ci înfruntă direct puterea și instrumentele ei. Să nu se înțeleagă de aici că aș fi adeptul distrugerilor sau al violențelor stradale. Dar revoltele urbane împotriva puterii pot îmbrăca forme mult mai puțin „frumoase” și pot fi mult mai eficiente decât adunarea de duminica seara din Piața Victoriei. O adunare care are imensul merit de a păstra vii revolta și speranța, dar care se consumă inevitabil de la sine.