Atunci când un
regim opresiv se instaurează într-o societate, există la extremele ei două
minorități: a celor care exercită puterea și a celor care se opun puterii. În
general, sunt două grupuri relativ neînsemnate numeric în ansamblul societății:
aparatul de putere, ori represiv, pe de o parte, opoziția vocală și curajoasă, disidenții,
pe de altă parte. Să ne aducem aminte de anii 80: câteva mii de activiști de partid
și securiști versus câteva zeci de disidenți, de care partidul și securitatea
se temeau cel mai tare.
Dar între ei se
află, așa cum observa și Hannah Arendt în analizele ei despre societatea
germană a anilor 30-40, trei categorii de oameni:
1) Cei care
refuză opresiunea și nedreptatea și părăsesc țara, construind o diasporă;
2) Cei care
rămân ca un grup amorf și tăcut, muncitori, mici oameni de afaceri, pensionari,
sub radarul puterii, masă de manevră, „poporul” la care se referă toți
populiștii și patrioții de serviciu;
3) Cei care
alimentează aparatul de stat, funcționari, profesori, medici, corpul
juriștilor, beneficiind de siguranța unui loc de muncă și de bunăstarea oferită
de un salariu, cu condiția să-și îndeplinească în mod conștiincios sarcinile de
serviciu și să nu se revolte în vreun fel împotriva ierarhiei și ordinii
existente.
Aceste trei
categorii constituie majoritatea zdrobitoare a membrilor unei societăți, chiar
dacă cei dintâi, diaspora, sunt în afara teritoriului național. Şi puterea, dar
și opoziția se bazează pe ei, sperând să-i mobilizeze pentru cauza lor. Dar, cu
rare excepții în istorie (și acelea discutabile), aceste trei grupuri mari nu
au participat la răsturnarea unui regim decât, cel mult, tot ca o îngustă
minoritate, atunci când nevoile lor bazice sau care interesele lor profesionale
au fost afectate. Regimurile autoritare sau dictatoriale au căzut fie prin
implozie, fie prin intervenție externă.
Şi puterea de la
București a înțeles și a distins bine între cele trei grupuri, cu strategii
precise pentru fiecare: 1) retragerea câtor mai multe dintre drepturile și posibilitățile
de acțiune ale diasporei; 2) sedarea prin ajutoare sociale, pensii, manipulare
și divertismente, dar și supraveghere fiscală strictă pentru cei aflați sub
radar; 3) în sfârșit, supradimensionarea aparatului de stat și blocarea ierarhiilor
birocratice cu oameni incompetenți, cu probleme morale sau legale, ori lipsiți
de orice scrupule în exercițiul funcției lor, dar plătiți foarte bine și supravegheați
prin structurile de partid.
Cel mai
interesant grup este acesta din urmă. Mulți dintre cei care îl compun sunt totuși
oameni cinstiți, dar rezervați în exprimare și reticenți în fața schimbării, din
teama de a nu-și pierde posturile. Ei își legitimează prezența în aparatul de
stat prin cel puțin două argumente: a) rămânerea lor pe posturi este o garanție
pentru încetinirea opresiunii (să nu mergem până la sabotarea din interior,
deși unii se pot considera eroi în acest sens), pentru umanizarea sistemului,
pentru a face suportabil absurdul birocrației sau al măsurilor abuzive luate de
putere. Ei spun că de fapt își fac datoria și, făcându-și datoria, sunt buni
cetățeni. B) al doilea argument, decurgând din primul, este că dacă ei s-ar
revolta sau și-ar da demisia, ar fi oricum înlocuiți cu altcineva, probabil mai
slab pregătiți, mai lipsiți de probitate, și asta nu ar face decât să
întărească sistemul în acțiunea lui opresivă.
Nu e loc aici de
analize extinse. Aș spune doar câteva lucruri în raport cu această categorie bugetară:
- nicio putere opresivă
nu s-ar putea instaura fără sprijinul ei, fără pasivitatea ei sau fără
complicitatea ei directă și activă. Ceea ce este sete de putere ori de
îmbogățire în capetele celor nebuni din vârful ierarhiei, devine abuz,
nedreptate și exploatare când ajunge la cei de jos;
- nu există
angajament dezangajat sau numai pe jumătate. Există doar o progresie în
complicitate, ca o coborâre pe o pantă alunecoasă. Cu cât înaintezi mai mult pe
ea, cu atât daunele vor fi mai mari în caz de ieșire în decor. Iar răsplata mai
mare dacă termini cursa alături de ei.
- revoltele sunt mereu
individuale și în general sunt cele care îi trimit pe fugari înspre primele
categorii: diaspora, mediul privat sau sub radar.
- sunt forța
socială cu cel mai mare potențial de blocare a puterii opresive: e de ajuns ca
profesorii sau medicii sau magistrații sau funcționarii financiari să intre
toți în grevă vreme de o săptămână sau două pentru a zdruncina orice regim. Dar
acest „e de ajuns” este cât se poate de utopic, pentru că el nu se întâmplă
niciodată.
- este grupul
social cu cea mai complicată dialectică a curajului și a fricii. Ceea ce pentru
ei înșiși poate trece drept o dovadă de curaj (a fi zilnic în ochiul puterii), pentru
mulți alții pare a fi un semn de lașitate (conformismul).
Dacă ne gândim că
pentru a păstra democrația vie este nevoie de curaj, de voință și de putință,
atunci provocările democrație românești sunt acestea:
1) Cum să
dăm putință diasporei?
2) Cum să
dăm voință celor retrași sau ascunși?
3) Cum să
dăm curaj celor din sistem?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu