Jaful secolului

Doar un miracol va salva România prin alegeri. Şi doar niște mistici închinători la moaște mai pot crede că doar votând vom schimba România. Pentru un motiv foarte simplu: noi încercăm să răspundem cu un gest politic, specific unei democrații, la o agresiune violentă, mafiot-criminală, a unei rețele de interese private asupra societății.

Acest grup s-a organizat politic doar ca să-și ofere un instrument mai eficient pentru a realiza cel mai nebun vis al unei bande de hoți: furtul secolului. Suntem martorii tăcuți, fricoși sau cumpărați ai celui mai mare jaf pe care îl cunoaște o țară în secolul XXI. La sfârșitul acestui jaf, dacă el va avea vreun sfârșit, o rețea criminală va reuși să-și însușească din avuția publică a României averi personale nemaivăzute, averi de zeci, poate de miliarde de euro. Rețeaua va și omorî pentru asta dacă va fi nevoie, ne-au demonstrat la 10 august că sunt gata s-o facă, dar până acolo va distruge toate instituțiile statului român (a mai rămas vreuna care să poată rezista azi agresiunii rețelei?); va schimba atâtea legi câte va fi nevoie ca să iasă toți basma curată, ba chiar compensați și recompensați după ce vor fi jefuit tot; vor cumpăra atâtea lichele și slugi de câte e nevoie, oameni lipsiți de orice competență, gata să execute orice ordin, dar și oameni cu niscaiva priceperi, de la finanțiști până la academicieni, dar dovedind verticalitatea unei râme.

Rețeaua va umple de bani sau de gaz toate gurile care vor îndrăzni să se deschidă; vor cumpăra toți profesorii din țară, toți medicii din țară, toți funcționarii din țară, toți demnitarii și diplomații, chiar dacă făcând asta îi vor îngropa, ne vor îngropa pe toți și vor îngropa generațiile viitoare în datorii. Va cumpăra (pardon, au cumpărat deja) toate televiziunile pe care vor fi transmise neîncetat Adevărul lor unic și divertisment de prost gust. Va îngropa în mită, în dosare sau în șantaje orice ziar și orice ziarist care va îndrăzni să pună întrebări incomode. Va hăitui, va linșa ori va îngropa în dejecții orice om care ar mai îndrăzni să rămână drept. Va destructura, dacă nu a făcut-o deja, orice formă de solidaritate în afara solidarității prin petiții virtuale și inutile.

Toți cei care astăzi, într-un fel sau altul, îndeplinesc o funcție în uriașa mașinărie de stat, justificându-și salariul prin aceea că lucrează pentru țară sau prin aceea că își fac datoria în mod cinstit, participă la implozia statului și a societății. Şi profesorii care predau și tac bucuroși că iar li s-a mărit salariul, și judecătorii care acceptă batjocura de a fi manipulați de o lichea pe post de ministru și de niște ciocli ai justiției pe post de legiuitori, dar și toți funcționarii care, precum un aparat circulator infectat, injectează în venele țării otrava corupției, hoției și obedienței. Până și ultimii diplomați care, voind să salveze ceva din onoarea terfelită de obrăznicia rudelor și amantelor analfabete care au împânzit instituțiile europene și ambasadele, până și ei nu fac decât să agraveze, prin chiar sacrificiul lor tăcut, agonia unui organism național muribund.

Nu știu dacă în răgazul care ne-a mai rămas până la următoarele alegeri pretins libere, e posibil vreun miracol. Furia cu care această bandă fură tot ce se poate fura și distruge tot ce mai stă în picioare în România este înspăimântătoare. Au furat o treime din semnăturile noastre, fără ezitare. Au așezat în fața plutonului de execuție pe toți cei care îndrăznesc să li se opună și au pus să apese pe trăgaci nulități să facă orice pentru notorietate, putere și bani. Vor împiedica prin orice mijloace, iar „orice” chiar înseamnă „orice”, pierderea puterii politice, prin care riscă să-și piardă puterea reală, aceea cu care se desăvârșește jaful. Nu au nicio credință politică, nicio ideologie, nici o convingere, nicio regulă, nu au nimic sfânt, chiar și Dumnezeu (în versiunea aurită) le devine complice la nevoie.

Poate că miracolul nu se poate produce decât ca o renaștere din ruinele născute dintr-o prăbușire totală. Dar cu siguranță el nu se va produce repetând incantațiile plângăcioase de tipul: „cât o să-i mai suportăm?”, „suntem un neam blestemat”, „nu ne mai facem bine” și alte supape care, odată eliberate, ne anesteziază și simțurile și rațiunea în fața jafului secolului.

Dar, să ne-o spunem din nou și din nou: oricât de mulți vom vota împotriva lor, nu vor pleca de la putere. Trebuie să facem și asta, trebuie să mergem toți să votăm. Dar mai trebuie să știm că pentru a-i alunga de la putere e nevoie de mai mult și de altceva.