Falsul fără replică

Într-un eseu din 1988 de o luciditate critică rar întâlnită, Guy Debord descrie societatea contemporană ca pe o societate a spectacularului integrat, caracterizată, printre altele, de dominația falsului fără replică. Poate voi avea timp cu alte ocazii să descriu și alte trăsături ale acestui formidabil spectacol în care trăim cu toții.

Pentru moment, să încercăm să înțelegem ce înseamnă în societatea românească de azi această copleșitoare prezență a falsului fără replică. Dacă urmărim cu o oarecare perseverență felul în care s-a organizat puterea în România, vom constata că s-a produs în ultimii ani o alianță aproape indestructibilă între politic, juridic, financiar, mediatic și informațional. Spus foarte simplu, asta înseamnă că în orice manifestare a puterii politice există o miză juridic-legală, una financiară, mediatică și informațională. Tot așa cum, de pildă, spațiul mass-media e străbătut de puternici curenți, vizibili sau nu, de natură politică, financiară, informațională etc. Înțeleg aici prin „informațional” nu doar fabricarea și difuzarea de informații, ci și stăpânirea și utilizarea lor, până la ceea ce noi numim servicii de informații sau intelligence.

Falsul fără replică înseamnă foarte direct următorul lucru: că ne aflăm într-un moment în care adevărul a devenit ceva secundar, adică și venind mereu după fals (minciuna, dezinformarea, manipularea apar primele), dar și ceva neimportant, auxiliar și de care ne putem lipsi. Puterea actuală este prin excelență o putere a falsului fără replică. „Realitatea este așa cum spun eu” – această replică a unui personaj politic construit el însuși pe o succesiune de falsuri definește situația în care ne aflăm. Puterea a descoperit că pentru a domina totul nu mai trebuie să spună adevărul despre ce se întâmplă în țară sau despre propriile sale acțiuni. Mai mult, nici măcar nu mai trebuie să-l ascundă, să se prefacă, să se străduiască să mimeze vreo preocupare pentru adevăr. Ea poate să mintă și să falsifice tot, de la dezinfectanți până la statistici, de la biografii până la rapoarte de țară, totul e fals și totul poate să rămână fals.

De unde derivă această forță incredibilă a falsului? Din aceea că el este promovat de către niște structuri de putere atât de complexe și de copleșitoare, încât chiar dacă adevărul e descoperit pe urmă: a) el fie nu poate fi demonstrat; b) fie nu poate fi contrapus falsității; c) fie e pur și simplu inutil. Să luăm trei exemple în acest sens:

a) Ştim cu toții că averile uriașe ale celor de la putere sunt obținute prin fraude și minciuni de proporții, dar alianța actuală dintre politic, juridic și mediatic pur și simplu nu oferă posibilitatea de a demonstra frauda. Puterea a anihilat orice instanță de control, a castrat instituții parazitându-le de sus până jos cu slugi cu vieți falsificate sau a inventat prin fraudă instituții noi, precum Secția Specială de Investigare a Magistraților, a cărei misiune principală este protejarea prin toate mijloacele a fraudei.

b) Antena3 publică o fotografie falsificată grosolan dintr-o cramă; această structură gigantică de fraudare a realității care este Antena3 nu mai are niciun fel de dificultate în a promova falsuri, forțând și sfidând până la a lipi pe imagine eticheta „fotomontaj”. Ca fabrică de mistificare, au promovat atât de mult minciuna încât au trecut cu publicul lor cu tot dincolo de falsitate și de adevăr, au creat o realitate nouă în care nimeni și nimic nu mai poate veni să-i conteste, pentru că nu mai există loc și posibilitate de contestare. Fals fără replică.

c) A devenit inutil să mai contești falsul pentru că efectele lui sunt atât de întinse, de profunde și de durabile încât a tăia într-o parte dă naștere la metastaze în alte zece părți. Industria falsificării de biografii, de competențe și de diplome rămâne cea mai productivă industrie din România. Într-o familie de analfabeți, e suficient să existe un unchi care a citit o carte pentru ca oricare membru al acelei familii să se califice pentru un post în Ministerul Culturii. Şi să nu ne scandalizăm doar de cei care se află azi în vârful ierarhiei puterii, unde toți, absolut toți au ajuns falsificându-și viața. E de ajuns să privim în jur să vedem cât de jos au ajuns toate standardele adevărului, cunoașterii și priceperilor, cu Olivia Steer și cu ginecologi sau avocați falși, cu spitalele toate în condiții excepționale, nu-i așa cu România întreagă scoasă din noroi, cu un PIB depășindu-l pe cel al altor țări... Şi mai ales cu mulți, foarte mulți oameni care cred toate astea.

Nu există un singur domeniu al vieții de zi cu zi care să nu fie guvernat de falsul fără replică.

Înainte chiar de internet și rețele sociale, Guy Debord putea să spună că „falsul fără replică a desăvârșit procesul de dispariție a opiniei publice”. Desigur, ieșirea parțială de sub fascinația televizorului și căderea în fascinația internetului ne poate face să credem că opinia publică există încă. Dacă aruncăm însă o privire necruțătoare spre felul în care ne ierarhizăm prioritățile, pasiunile și interesele în spațiul virtual, vom constata cu mare ușurință că noi înșine ne-am abandonat unei falsificări fără margini. Vocile cele mai stridente (stridența fiind azi totuna cu legitimitatea) au fost îndelung îngrijorate și scandalizate de o frază rostită într-un cadru informal de către o persoană oarecare, văzând în pronunțarea ei semnele viitoarei apocalipse. Dar aceleași voci tac profund și la fel de îndelung când se face vestire publică despre zecile de mii de copii care trăiesc în condiții inumane și care sunt supuși unor tratamente demne de lagărele de concentrare naziste. Sau când proprietățile noastre comune, dealuri, râuri, lacuri, se sufocă sub peturi, poluare și neglijență. Sau când forme grave de discriminare și de violență continuă să afecteze viața a multora dintre semenii noștri.

Ne-am falsificat, fără replică, valorile, sensibilitățile, discernământul, iar pentru a ieși din aceste vertijuri va fi nevoie de mult mai mult decât de plecarea unei bande de infractori de la putere. Pentru că nu banda aceasta a inventat sistemul falsificării, ci invers, toată mașinăria socială a falsificării secretă în permanență, fără odihnă și fără greș, noi și noi forme ale imposturii, ale minciunii, ale furtului, care doar își schimbă numele din când în când.

Oare ce ar mai rămâne din ceea ce e în jurul nostru, din ceea ce suntem noi înșine, dacă am putea înlătura, prin miracol, toate lucrările falsificării?