7 decembrie 2010

Filosofii români în spaţiul public

(Text revizuit si adaugit)

Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoaştere publică, dar şi de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei şi dispreţuitoarei intervenţii prezidenţiale, filosofia a putut fi asimilată unei activităţi complet inutile şi îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete şi practice.
Printre noi, membrii « elitei filosofice » a acestei ţări, circulă nenumărate versiuni ale utilităţii culturale şi sociale a filosofiei. Oricare dintre noi ar fi întrebat, ar putea elabora un discurs despre « la ce bun filosofia în vremuri sărace », invocînd reperele sale istorice dragi, de la Platon şi Augustin, pînă la Kant, Heidegger ori Derrida. Fiecare dintre noi, filosofii, sîntem în stare să argumentăm convingător că e nevoie de filosofie, dar nu ne convingem decît pe noi înşine şi pe cei cîţiva simpatizanţi din fan-cluburile personale.
Filosofia românească, prin reprezentanţii ei, se mişcă azi în fortăreaţa aproape impenetrabilă pe care ei înşişi au construit-o. Şi au construit-o astfel încît chiar şi lor le vine tot mai greu să iasă din confortul ei modest şi liniştitor.

N-o să spun aici, încă o dată – şi la fel de inutil –, la ce e utilă filosofia. Am încercat să conving absolvenţi, părinţi, cititori în texte precedente şi n-am nici cea mai vagă dovadă că am reuşit. Ba dimpotrivă, o bănuială persistentă mă încearcă dacă mă gîndesc la numărul tot mai scăzut de înscrişi la filosofie din ultimii ani.
Sigur, vom putea invoca nenumărate cauze externe care duc la această lipsă de atractivitate a filosofiei: societate de consum, carieră, bani, mode şi modele ale pieţei etc. La toate, filosofia rezistă eroic, nu-i aşa, dar şi sufocîndu-se sub propria-i suficienţă.
Aici însă m-aş opri la o singură cauză internă care face încă din filosofie un loc aparent desuet şi cu o imagine neatrăgătoare pentru tinerii dornici de studiu. Vreau deci să mă refer la lipsa aproape completă a filosofilor români (adică a profesorilor de filosofie) ca intelectuali angajaţi în spaţiul public. Cînd spun „angajaţi”, nu mă refer la opţiuni politice sau la programe ideologice (care nu se exclud, dar nici nu sînt obligatorii), ci doar la angajamentul în favoarea unor genuri de gîndire care să îngăduie o mai bună înţelegere a actualităţii, prin practica unui discernămînt cu privire la ce este relevant, la ce este problematic, la ce este decisiv pentru fiecare şi pentru toţi împreună din ceea ce se întîmplă zi de zi. Să fiu mai explicit.
Există în România patru universităţi mari care au departamente sau catedre de filosofie (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara), la care se adaugă alte cîteva universităţi unde există colective de filosofie. Estimez (probabil eronat) la cel puţin 100-150 numărul cadrelor didactice din aceste departamente. Dar dacă ar fi să-i întrebăm pe absolvenţii unor alte specializări decît filosofia din aceste universităţi sau pe unii intelectuali sau tineri studioşi cîte nume de filosofi/profesori de filosofie ar putea cita, am descoperi – sînt aproape convins – statistici îngrijorătoare, cu cifre ce se apropie de zero. Cel mai probabil, eticheta de filosofi s-ar lipi de acelaşi triunghi magic, „Pleşu-Liiceanu-Patapievici” şi, cu totul excepţional, numele cîtorva alţi profesori dintr-un centru universitar sau altul ar putea fi evocat, fără a şti însă mare lucru despre el.
De ce ar trebui să ne îngrijoreze asta?
1. Pentru că dacă filosofia o duce azi rău în ansamblul culturii (într-o societate ce abdică sistematic şi tot mai profund de la orice ambiţie culturală), ea o duce rău şi pentru că autorii şi propagatorii ei sunt de nevăzut şi de ne(re)cunoscut dincolo de spaţiul rarefiat al catedrelor universitare. Pentru că filosofii români se manifestă pe alocuri la nivel excepţional în mediile academice internaţionale ca profesori şi cercetători în filosofie, dar nu se manifestă în nici un fel în spaţiul cultural românesc. Cunoaşteţi, de pildă, numele vreunui filosof universitar care să ţină o rubrică periodică într-o revistă culturală sau într-un jurnal? Cunoaşteţi numele vreunui filosof român care să fi făcut dovadă de curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate?
2. Pentru că dacă filosofia o duce azi rău în universitate (orientată, cel puţin pentru o vreme destul de îndelungată, de două obiective cărora filosofia nu le răspunde nicicum: excelenţa şi profitul), este pentru că ea s-a construit în aceste universităţi pe ruinele unui sistem trecut de care nu s-a despărţit definitiv niciodată. Spre comparaţie, psihologia, sociologia sau ştiinţele politice au avut şansa unui început sau a unui nou început. Cu oameni noi, cu idei noi, cu programe noi. Care au adus bani, performanţă, infrastructură, studenţi. Filosofia, mamă vitregă a tuturor acestor ştiinţe oprimate înainte de 1989, a continuat neabătută cu aceiaşi oameni, cu aceleaşi structuri administrative (împărţirea lipsită de orice logică pe catedre sau colective, o împărţire unică şi irepetabilă pentru fiecare din cele patru universităţi), cu aceeaşi organizare curiculară, chiar dacă – şi acesta e un lucru ce trebuie spus în mod răspicat! – astfel de structuri învechite au produs conţinuturi epistemice de foarte bună calitate şi au permis în timp formarea unor studenţi de excepţie. Însă organizarea instituţională a filosofiei în universitate (ca să nu mai vorbim de fantomaticul Institut de Filosofie al Academiei Române…) o face să fie complet ruptă azi de actualitatea şi de realitatea societăţii româneşti.
3. Pentru că printre disciplinele fundamentale care o duc azi rău (împreună cu matematica, fizica, literele, istoria, studiile clasice etc.), filosofia este aceea care are pretenţia unui acces privilegiat la sensul a ceea se întîmplă în jurul nostru şi la exprimarea acestui sens în spaţiul public. Dacă filosofia e cît de cît prezentă azi în spaţiul public, ea este mai degrabă prin unii din absolvenţii săi de dată recentă (care de multe ori se afirmă tocmai părăsind filosofia), în zona criticii social-politice sau artistice şi nu prin profesorii ei. Mai mult decît celelalte discipline aflate în criză (cu care, de altfel, a încetat să întreţină relaţii statornice), filosofia are nevoie de dialogul cu actualitatea, trebuie să se alimenteze din prezent, din cotidian, din trecutul recent – şi nu numai din glorioasa ei istorie multimilenară. Onoarea ei actuală nu se mai satisface cu citarea lui Platon şi Hegel, ci cu abilitatea acelora care au reuşit să facă din filosofie o profesie de a repovesti actualitatea; de exemplu, aducîndu-i pe Platon şi Hegel să hrănească, într-un limbaj clar şi simplu, înţelesurile evenimentelor de astăzi.

În cel fel pot fi prezenţi filosofii în spaţiul public?

Nimeni nu le cere, nimeni nu ne cere (pentru că fac şi eu parte din această minoritate auto-glorioasă) să participe la cacofonia zilnică de pe Realitatea sau de pe Antena 3. Nimeni nu le cere să devină experţi pe cutare problemă politică, economică sau juridică şi să fie intervievaţi în această calitate de jurnaliştii avizi de retorici fast-thinking. La fel cum nimeni nu le cere să ia partea vreunui partid sau altul, să fie liberali, social-democraţi, de stînga sau de dreapta.
De fapt, dacă stăm bine să ne gîndim, nimeni nu le/ne cere nimic. De aici şi drama filosofiei actuale. Societatea şi cultura românească au „evoluat” pînă la stadiul în care filosofii (aceia care sînt şi aşa cum sînt) au devenit cu totul dispensabili (nu zic inutili – doar dispensabili) într-o societate în care incultura şi formarea rapidă de „competenţe” sînt garanţia succesului individual.
De aceea, cred că prima grijă a profesorilor de filosofie din universităţi sau licee ar fi să imagineze şi să facă publice raţiuni solide – şi nu simple sofisme – pentru care ei înşişi sînt indispensabili, sau măcar folositori, în educaţia socială. Iar asta nu doar prin dovedirea talentului de exegeţi ai unor texte clasice enigmatice pentru cei din jur şi nici, mai ales, prin abdicarea de la rigoarea pe care o impune exerciţiul filosofiei. Ci prin supleţea de care ar putea fi în stare de a găsi acel echilibru fragil între eternitatea înţelepciunii din istoria filosofiei şi discernerea de semnificaţii durabile în efemerul şi în inflaţia a aceea ce se întîmplă în jurul nostru şi cu noi înşine.
Mai simplu spus: prezenţa filosofilor în spaţiul public s-ar face simţită ca prezenţă filosofică (încă o dată: nu în primul rînd ca „experţi” sau tehnocraţi, nu ca social-democraţi sau liberali etc.) dacă ar fi capabili să intervină în faţa altora ţinînd cont şi profitînd de specificul şi diversitatea mediilor actuale – televiziune, radio, presă scrisă, internet – pe chestiuni de actualitate, dar fără să cedeze şantajului urgenţei şi oportunismului simbolic. Să înveţe şi să-i înveţe pe alţii să fie răbdători cu decriptarea nu a unor sensuri misterioase şi dimensiuni esoterice ale evenimentelor, ci cu articulaţiile de sens, cu comunicarea dintre evenimente, lucruri şi persoane, într-un soi de inactualitate – ca o aşezare în preajma (şi nu în vertijul) evenimentelor şi mai ales non-evenimentelor din jurul nostru.
Treaba filosofilor români în societate este azi una prioritar pedagogică şi metodologică. Cu vastele noastre cunoştinţe de filosofie antică, modernă sau contemporană, de epistemologie, estetică sau etică, nu mai convingem pe nimeni şi nu mai salvăm filosofia de la diluarea în preocupările trendy ale momentului. Conţinuturile există, competenţele interne la fel. Rămîne acum de învăţat, la nivel individual, colectiv şi instituţional, cum să punem aceste cunoştinţe în slujba celorlalţi, cum să retrezim la adolescenţii dezabuzaţi curiozitatea faţă de lume, faţă de ceilalţi şi faţă de ei înşişi. Cum să redăm profesorilor de liceu care mai predau azi filosofia aproape clandestin o demnitate alta decît aroganţa pseudo-înţelepţilor şi o utilitate publică precisă într-o sistem educaţional axat pe modelul succesului antreprenorial şi pe formarea de oameni de afaceri. În fine, cum să readucem la un nivel de egalitate măcar, pentru un public larg, preocuparea pentru disciplina mentală a filosofiei cu preocuparea pentru alte cunoaşteri şi paracunoaşteri la modă (marketing, comunicare, astrologie, parapsihologie, esoterisme şi misticisme de tot felul).

O ultima remarcă aproape critică (şi autocritică): aceia dintre noi care călătoresc din cînd în cînd la Paris îşi fac un ritual din a trece pe la Librairie philosohique J. Vrin, din Place de la Sorbonne, loc de cult al multor generaţii de filosofi, unde putem constata lună de lună abundenţa publicaţiilor şi traducerilor filosofice din spaţiul cultural francez. Şi Franţa a fost şi este în criză; şi universităţile franceze cunosc pe undeva aceeaşi evoluţie antreprenorială cu a universităţilor noastre. Nici la ei filosofia nu se simte prea bine, dacă e să-i credem pe filosofii lor. Şi cu toate acestea, niciodată librăriile lor nu vor fi atît de sărace şi de triste în producţie şi traducere filosofică precum sînt astăzi ale noastre. Nici atît de puţine şi nici atît de goale.

11 comentarii:

  1. :) induiosator. cred sunt totusi intre dvs. unii care considera filosofia ceva strict personal; care nu confera nici cea mai mica importanta cantitatii de carti traduse/publicate si nici nu se preocupa de modul in care sunt receptati de ceilalti. unii carora, evident, mirarea in fata lumii le este inca vie, dar care incearca s-o inteleaga "in privat" (ca sa parafrazez din Dragomir: daca tot am ajuns in viata asta, macar sa incercam sa pricep ceva, sa nu trecem ca boii prin ea).

    RăspundețiȘtergere
  2. mi se pare ca ceea ce filosofia nu a facut pana acum si ar trebui sa faca, daca e sa fie vizibila, e sa imite circuitul capitalului in economie. pana acum a acumulat(la noi), de acum inainte ar trebui sa isi dinamizeze miscarea. bineinteles, am avea nevoie de niste "bancheri" ai cunoasterii foarte buni. in alte tari, "cercetarea" asta face. imita miscarea capitalului. filosofia nu are "falsa constiinta" de care vorbea Sloterdijk, ceea ce nu ii confera insa o pozitie morala, ci, cel mult, o inabilitate de a "profita" de punctele slabe ale circuitului. imi pare ca filosofia, ca o reduta a criticismului, e inutila daca nu ajunge sa fie sociala.iar pentru asta nu avem nevoie de publicatii, ci de contacte. poate suna un pic dur, poate raneste sensibilitatile filosofilor "anti-capitalisti", dar ceea ce e necesar acum pentru filosofie, nu e un filistinism moral, ci heterodoxie.

    RăspundețiȘtergere
  3. din punctul de vedere al societatii orice este inutil daca nu schimba societatea, dar din puctul de vedere al filosofilor ("anti-capitalisti" sau nu)cred ca lucrurile se pot desfasura si fara vizibilitatea despre care vorbesti tu.

    RăspundețiȘtergere
  4. singurele puteri capabile de a schimba ceva, in invizibilitate, sunt sau religiile, sau "bancile moderne de furie" (fie ele impotriva capitalismului - anarhism,comunism, fascism), sau impotriva unei istorii care nu se prea potriveste cu propria lor viziune a istoriei. nu inteleg ce crezi ca poate filosofia sa realizeze in intuneric. cat despre vizibilitatea de care vorbeam, nu e altceva decat una publica. a fi public inseamna : a fi public si a te face public.filosofia nu e niciuna dintre astea. sa-mi fie cu iertare, dar filosofia pe care am facut-o in cluj...conteaza mai putin decat am facut de unul singur. modelul actual nu functioneaza. asta e si ceea ce d-nul Mihali afirma.
    acum, nu am de gand sa ma iau la tranta cu diferitele prejudecati despre capitalism sau cine stie ce alte indiosincrasii. ceea ce eu sugeram nu inseamna o prostituare, desi filosofia e prost-situata.
    cat despre punctul de vedere al "societatii", daca ar fi asa cum spui, filosofia de mult nu ar mai fi fost predata. sa nu uitam ca societatea nu e constituita numai din mase gata de exploatare si manipulare, ci si din indivizi.
    filosofia supravietuieste in tari ca Franta, Olanda, Anglia, America. singurul compromis se cheama cercetare. pana la urma, filosofia e un tip de rationalitate teoretica (care, invariabil, inevitabil, e strans legat de cel instrumental), ar putea sa si culeaga roade, nu numai sa semene.

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc pentru aceste comentarii si pentru cele care o sa mai vina, probabil. Promit sa revin cu un text nou, despre "Intilnirea filosofiei". Nu vreau sa decolam in speculatii, eu unul incerc sa ramin in actualitatea cea mai concreta a filosofiei si filosofilor si sa inteleg discretia ei, esecul ei social, dar si esecul institutiei care o gazduieste. O intrebare, de pilda, pentru Raul: poate sa ne sugereze cinci titluri, trei titluri, un titlu din filosofia romaneasca publicata in ultimul an care sa-l fi bulversat sau macar sa-l fi pus pe ginduri? De la asemenea banalitati cred ca trebuie sa pornim.

    RăspundețiȘtergere
  6. de la asemenea banalitati pornisem in raspunsul meu. stiti ca am lucrat in librarie timp de aproape 3 ani. va marturisesc ca am apreciat ca aparitie cartea lui Stefan Afloroaiei- Metafizica noastra de toate zilele.
    dar sa stiti ca apreciez si incercarile de popularizare a filosofiei de genul Plesu, Liiceanu, oricat de greu mi-ar fi acum sa ii citesc.
    e interesant insa de discutat si de ce nu avem catedre de filosofie analitica, sau macar traduceri din aceasta orientare filosofica(ele sunt cele care duc in spate catedrele de filosofie din Olanda, Anglia, America). daca e sa pariem pe o recunoastere sociala a filosofiei si astfel pe supravietuirea ei, am pierde pariul.

    RăspundețiȘtergere
  7. raul,
    1. nu am afirmat nicunde ca "a intelege diferite aspecte ale experientei in privat" presupune schimbarea a ceva (cu exceptia celui care intelege)
    2.realizeaza o chestiune strict personala, un fel de "rafuiala intima" a celui care vrea sa inteleaga cu lumea (vezi ex. A. Dragomir - poate au existat si altii mult mai discreti-).
    3. daca decurge de undeva din ce am zis eu ca vizibilitatea este diferita de sfera publica, atunci m-am exprimat vag.
    4.sunt perfect de acord cu tine ce priveste situatia filosofiei institutionalizate, dar ma tem ca asta nu vine dintr-o lipsa a sistemului, ci din insasi natura filosofiei (aici ar fi mai multe de discutat, dar sa o lasam asa pentru moment). ce am contestat in pozitia d. Mihali este tocmai "vizibilizarea" filosofiei.
    5.cred ca neintelegerea dintre noi vine de la modul in care vedem rolul filosofiei. eu o consider o chestiune strict personala si doar accidental si intermitent publica, pe cand tu te situezi pe o pozitie mai altruista, mai implicata in viata publica. si da, dupa mine implicarea filosofiei in sfera publica duce implicit la prostituarea/politizarea ei.(dpdv al societatii filosofia trebuie predata atata timp cat aduce [sau se crede ca aduce] o alta viziune; despre capitalism cred ca nu este cazul sa povestim, oricum dupa zizek via marx se pare ca nu o mai duce mult).

    RăspundețiȘtergere
  8. Îmi pare rău dar şi dumneavoastră ca şi gînditorii antici sau moderni faceţi o greşeală capitală, separaţi filozofia de ştiinţe, chiar dacă intuiţi simultaneitatea lor, atunci de ce vă întrebaţi de ce omul nu mai este atras de filozofie?. Dacă toţi se îndepărtează de esenţa ei, (filozofia era mama ştiinţelor, oare de ce?) adică reflectarea realităţii, de ce ne întrebăm lucruri simple?. Toată lumea caută pe dumnezeu în infinitul universului îndepartîndu-se de esenţa lui adică "omul" care este "chipul şi imaginea acestuia" aici pe pamînt şi nu în infinit, acest infinit atît de departe de noi. Ar trebui să căutăm pe dumnezeu şi infinitul aici lîngă noi şi în noi şi la fel şi reflectarea realităţii adică filozofia.De ce facem filozofia să caute experienţa lui Husserl sau fiinţa fiinţării lui Heidegger în loc să revenim la filozofia matematicii, a fizicii, a psihologiei, a subconştientului lui Freud, etc.Eu sper să îndrept această eroare spunînd pentru început că filozofia, matematica, fizica, limba, medicina, etc. sînt simultane iar încercarea de a le separa este imposibilă, dovada simplă este "interdisciplinaritatea" care ne arată clar că nu vom găsi limitele dintre ştiiţe şi filozofie sau religie sau existenţa umană.mai mult decît atît nu vom găsi nici un capăt.

    RăspundețiȘtergere
  9. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  10. In loc sa dau cu bata-n balata cautand argumente acolo unde nu exista, m-am gandit sa-i dam cuvantul lui Blanchot intitulat chiar "La fin de la philosophie" (1959):
    „Această promovare a filosofiei, devenită atotputernică în lumea noastră şi cursul însuşi al destinului nostru, nu poate decât să coincidă cu dispariţia sa, anunţând, cel puţin, începutul aşezării ei în pământ. Această moarte a filosofiei, iată ce i-ar aparţine epocii noastre filosofice. Ea nu datează din 1917, nici măcar din 1857, anul în care Marx, ca printr-un tur de forţă al unui venetic, ar fi operat răsturnarea sistemului. De un secol şi jumătate, sub acest nume, ca şi sub numele lui Hegel, al lui Nietzsche sau al lui Heidegger, filosofia însăşi ăşi afirmă sau îşi dă propriul sfârşit, fie că îl înţelege ca pe desăvârşirea unei ştiinţe absolute, fie ca suprimare teoretică legată de realizarea ei practică, mişcare nihilistă în care se prăbuşesc valorile, sau, în fine, ca împlinire a metafizicii, semn precursor pentru o altă posibilitate, diferită, care nu are încă un nume. Iată amurgul care, de acum înainte, îl va însoţi pe fiecare gânditor, straniu moment funebru, pe care spiritul filosofic îl celebrează într-o exaltare, de altminteri, adeseori voioasă, conducându-şi funeraliile lente, pe parcursul cărora speră că, într-un fel sau altul, va obţine resurecţia, reînvierea. Şi, bineînţeles, o asemenea aşteptare, criză şi sărbătoare a negativităţii, experienţă împinsă până la capăt pentru a afla cine rezistă, nu atinge numai filosofia [...].”

    RăspundețiȘtergere
  11. lipsesc filosofii din spațiul public?
    într-o exprimare absolută, da.
    dar într-o exprimare relativă, comparativ cu alte specializări, nu.

    eu știu un filosof din spațiul public: Marga.
    dar nu știu niciun specialist în management.
    niciun specialist în marketing.
    niciun geograf.
    niciun psiholog.
    niciun matematician.
    niciun fizician.
    niciun chimist.
    niciun specialist în jurnalism.
    ș.a.m.d.
    cu precizarea că poate cunosc asemenea persoane publice, dar nu am idee că ar avea acele specializări, deci ele nu pot fi luate în calcul ca specialiști.

    cred că problema e mult mai amplă, nu poate fi redusă la locul filosofiei în România de azi.
    ci e vorba de locul specialistului în această societate.

    RăspundețiȘtergere