7 decembrie 2011

Melancholia

Voi, filosofii, puneţi întrebări fără răspuns şi care trebuie să rămînă aşa pentru ca să merite numele de filosofice. O problemă rezolvată n-ar fi, după voi, decît pură tehnică. Ea nu era decît pură tehnică, deşi a fost luată drept filosofică. Vă îndreptaţi către o alta, care pare imposibil de rezolvat şi care trebuie să reziste la orice asalt al înţelegerii. Sau – ceea ce înseamnă acelaşi lucru – dacă prima problemă a fost rezolvată, atunci ea a fost greşit formulată. Şi vă atribuiţi privilegiul de a păstra nerezolvată, adică bine formulată, problema pe care tehnica, imaginîndu-şi c-o rezolvă, n-a făcut în realitate decît s-o trateze greşit. O soluţie este pentru voi o iluzie, o eroare în probitatea datorată fiinţei, sau mai ştiu eu cui. Viaţă lungă răbdării voastre. Puteţi rezista mult şi bine cu ajutorul acestei incredulităţi. Să nu vă mai miraţi atunci că, din cauza nehotărîrii, îl obosiţi pe cititor.

Dar problema nu e aici. Aşteptînd, soarele îmbătrîneşte. El va exploda în 4,5 miliarde de ani. Şi-a depăşit cu puţin mijlocul vîrstei: este asemeni unui om de patruzeci şi ceva de ani şi care ar avea o speranţă de viaţă de optzeci de ani. Odată cu sfîrşitul lui se va termina şi cu întrebările voastre fără răspuns. Ele vor rămîne poate fără răspuns pînă la capăt, impecabil de bine tratate, dar nu vor mai avea unde să fie puse şi nici unde să existe. Ne explicaţi că nu putem gîndi sfîrşitul pur şi simplu a ceva, pentru că sfîrşit înseamnă limită şi că trebuie să fii de cele două părţi ale limitei pentru a o concepe. Cu toate că finitul trebuie să se perpetueze în gîndire pentru a putea fi numit finit. Însă asta este adevărat pentru limitele specifice gîndirii. Dar după moartea soarelui, nu va exista gîndire pentru a şti că a fost vorba de moarte.
 
Aceasta este după mine singura întrebare serioasă pusă oamenilor astăzi. În raport cu ea, toate celelalte mi se par derizorii. Războaie, conflicte, tensiuni politice, mişcări de opinie, dezbateri filosofice, chiar şi pasiuni, totul este deja mort, dacă această rezervă de infinitate din care vă extrageţi acum energia de a amîna răspunsurile, dacă gîndirea ca şi căutare trebuie să moară, pînă la urmă, odată cu soarele. Moarte nu este poate cuvîntul potrivit. Dar această explozie viitoare, inevitabilă, ar însemna că ceea rămîne întotdeauna uitat în jocurile voastre de gîndire ar face dinainte postume şi derizorii aceste jocuri. Vorbesc despre ceea ce e surghiunit în scrierile voastre, şi anume materia. Materia ca organizare de energie care se face, se desface şi se reface fără încetare. La scară corpusculară şi/sau macroscopică, vreau să spun. Nu vorbesc de minunata lume pămîntească, de simpatica imanenţă transcendentă a gîndirii faţă de obiectele sale, analoagă cu cea a ochiului faţă de vizibil sau cu cea a habitus-ului faţă de situs. În 4,5 miliarde de ani, gata cu fenomenologia voastră, cu politicile voastre utopice, şi nu va fi nimeni să tragă clopotele ori să le audă. Prea tîrziu pentru a înţelege că întrebările voastre pasionante, interminabile, au fost mereu susţinute de o “viaţă a spiritului” care nu va fi fost, în cele din urmă, decît tot o formă de viaţă pămînteană. Spirituală pentru că umană, umană pentru că pămînteană, de pe pămîntul celor mai vii dintre vieţuitoare. Orizontul gîndirii, orientarea sa, limita nelimitată şi sfîrşitul fără sfîrşit pe care le presupune, gîndirea le împrumută şi le datorează experienţei corporale, sensibile, sentimentale şi cognitive a unei vieţuitoare foarte sofisticate, dar pămîntene.


Cînd va dispărea pămîntul, gîndirea va înceta, lăsînd această dispariţie absolut negîndită. Orizontul însuşi va dispărea, la fel şi transcendenţa voastră în imanenţă. Moartea, înţeleasă ca limită, este prin excelenţă ceea ce se ascunde şi se amînă şi, astfel, ceva cu care gîndirea are de-a face în mod constitutiv, dar această moarte nu este încă decît viaţa spiritului. Însă moartea soarelui este moartea spiritului, pentru că este moartea morţii ca viaţă a spiritului. Nu există depăşire, nici amînare, dacă nimic nu supravieţuieşte. Această anenantizare este cu totul altfel decît cea pe marginea căreia glosaţi despre moartea “noastră”, şi care face parte din înzestrarea vieţuitoarelor care gîndesc. Cuvîntul “aneantizare” este la urma urmelor prea patetic. Va fi vorba de o schimbare în starea materiei, adică în forma energiilor. Această schimbare este suficientă pentru a face nulă orice anticipare a stării de după explozie. Romanele de politică-ficţiune mătură deşertul îngheţat al unei lumi umane de după un război atomic. Explozia solară nu se va datora unui război uman. Ea nu va lăsa în urma ei o lume umană devastată, dezumanizată, cu cel puţin un supravieţuitor totuşi, pentru a deveni martorul a ceea ce rămîne şi pentru a scrie asta. Dezumanizat înseamnă încă uman, ţine de moartea umană, dar care poate fi gîndită pentru că este moarte în sens uman, imaginabilă în gîndire. După explozia solară însă, nu va mai exista un om, un vieţuitor, un pămîntean, inteligent, sensibil şi sentimental care să poată depune mărturie, pentru că va fi ars odată cu orizontul pămîntului său. (Jean-François Lyotard)

8 comentarii:

  1. filozofia nu este buna la nimic, nu are drept scop producerea unui lucru de folos. Intrebarea care se pune - sunt eu bun pentru filozofie? nu - la ce este buna filozofia? Asa spune Heidegger si este lucrul elementar de inteles din filozofie.Pentru conceperea filozofiei nu este, de aceea, nevoie de utilizarea unor criterii care tin de sfera folosului - cum sunt cel al lumii pe care o putem folosi sau nu in viitor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Probabil ca atunci cand Lyotard scria randurile de mai sus pe la mijlocul anilor 80 constiinta filosofica era batuita de alte paradigme ale supravietuirii necesitatii de a gandi. Tind sa cred totusi ca gandirea nu va inceta odata cu pamantul si ca omul si-a croit deja alte orizonturi in care sa colonizeze functiile gandirii. Nu cred ca ar mai fi posibil sa gandim un In-uman absolut, prin inca in sinuozitatile unor metaficizi a urmei/urmelor. Cand Terra va deveni ne-ospitaliera pt om si reciproc (explozie solara, epuizare geo-climaterica etc.), toate lucrurile astea pot fi transmutate, cu autorul progresului tehnic, in alte orizonturi de fiintare (galaxii, sisteme planetare). Angoasa finitudinii in care se zbate Lyotard poate fi si este deja (in nici 20 de ani) filtrata printr-o critica a tehnicii.
    E firesc totusi ca dupa moartea Antichrist-ului sa se instaureze o stare pasagera de Melancholia.

    RăspundețiȘtergere
  3. Recunoastem o opera majora prin faptul ca nu ne lasa indiferenti, nu aluneca pe langa noi, ci trece prin noi ca printr-un filtru. Reactia poate aparea necesara, o urgenta de a se exprima pe sine cat mai e timp. Cand am vazut acest film, intr-o solara zi de iulie prea estival,la iesirea din sala obscura mirarea mea imediata si naiva a fost: "lumea e inca aici!?" Acum, cand ma intorc tiptil catre filosofie, dupa ce i-am intors spatele pentru alte moduri de viata ale spiritului, gen psihanaliza si psihologie (doar niste tehnici la urama urmei), ma intreb daca nu "Melancholia" are ceva de-a face cu asta. Chiar daca aceasta intoarcere se rezuma la a invata tinere vlastare "comment faire une dissertation et expliquer un texte". Ar fi multe de spus despre acest film, dar nu e locul aici, ar mai fi multe de spus dar nu e timp. Faptul ca reactionez (chimic) la reactia ta, marturiseste forta emotionala a operei.
    Calin Hetes

    RăspundețiȘtergere
  4. un posibil punct de plecare ar fi convingerea ca va exploda poimaine, sau mai comod, in doua luni. ”punctul final” ar fi ultimele 8 minute si convingerile nascute in acele momente.

    RăspundețiȘtergere
  5. jurnal 7.10.2011 Comentariu la CTP despre Melacholia lui Lars v.Trier

    Ekpirosis-incendiul lumilor. Frica generatiei mele. Ne culcam intre doua tratate de neproliferare a armelor nucleare si nu stiam daca ne mai trezim. Visam noaptea cum carti din biblioteca trebuiau memorate spre a nu se pierde, am gasit ideea mai tarziu intr-o carte. Ma trezeam scaldat in sudoare ca uitam o pagina, sau un titlu sau un amanunt ce se va pierde cu mine pentru intotdeauna. Ekpirosis, si frica in fata atoatemistuitorului foc. Nu apokatastazis , “restitution ad integrum” apokatastazis panton, aici panton nu cu intelesul a tuturor lucrurilor ci a Edenului. Dar cat de departe suntem de acel moment, domnule CTP! Pana acolo, ekpirosis este subiectul filmului. Iar intunericul deplin dupa acea ultima secventa intareste banuiala ca nu mai urmeaza, in aceasta lume nimic si ca salvarea este altundeva.

    RăspundețiȘtergere
  6. evident "restitutio",ma omoara automatismele
    corectorului

    RăspundețiȘtergere
  7. jurnal 11.10. 2011 Apokatastasis

    CTP vine cu termenul “apokatastazis”, il foloseste grestit in circumstante nepotrivite,ton prezumtios ,arogant dar surprinzator pentru personaj. N-as fi crezut ca-si doreste atit de fierbinte salvarea. Apokatastazis panton.E mai nesigur decat credeam.
    Nu cred sa-l fi vazut zambind vreodata.Aerul de procuror inflexibil, de cenzor, de arbitru virtuos. Ceea ce parea la un moment dat un zambet, era doar o grimasa diagonala, acra, de personaj de manga. Din gooogle in google am ajuns la Ekpirosis, apoi la cataclysm si apostaza. Mi-am adus aminte de poemele succinte ale lui Cavafis. Iulian Apostatul: viitoarea figura de care m-as ocupa.
    Apostazia este caderea din credinta, decaderea din credinta.Tema este interesanta si universala. Nu numai aspectul religios ci generalitatea aplicarii termenului este fascinanta.Decaderea din orice fel de credinta, sau dintr-o anumita, speciala,personala credinta.

    RăspundețiȘtergere
  8. decaderea? si cat de jos se pate ajunge?

    RăspundețiȘtergere