“Oraşul nu e o operă de artă”, spunea un filosof. Atunci cînd un filosof spune asta, el se gîndeşte la faptul că un oraş nu poate fi tratat, locuit, practicat ca o operă de artă, cu alte cuvinte ca un lucru bine făcut, încheiat (după o definiţie fără pretenţii a operei de artă). Aceasta are un autor, o intenţie, o voinţă creatoare, are un început şi un sfîrşit, deci un sens pe care-l putem găsi şi interpreta; în plus, ea poate strînge în jurul său un public care să o placă sau nu, în funcţie de gust. Dar nimic din toate acestea nu sînt valabile în cazul oraşului: el nu are un autor, nu are o idee, nu are un sens, nu are un public, el nu începe şi nu se sfîrşeşte într-un loc, într-un timp precis. Nu gustul ne ţine împreună în oraş, unii lîngă ceilalţi, nu desăvîrşirea, frumuseţea sau ordinea unui oraş face din noi cetăţeni mai buni sau mai drepţi, nu estetica lui e principala noastră miză cotidiană.
Opera de artă nu face compromisuri, ea îşi stabileşte cu precizie distanţele şi nu se lasă atinsă; marginile sale sînt graniţe închizîndu-i rotunjimea în combinaţia sa de culoare, de materie, de sunet, de text. Oraşul nu are nimic din toate acestea. E spaţiul prin excelenţă al compromisului, al distanţelor mereu încălcate, al formelor mobile şi neîncheiate, pe lîngă care trecem, pe care călcăm, pe care le atingem neîncetat, uzîndu-le, modificîndu-le, deturnîndu-le.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu