Doamna VV Dăncilă, egală cu sine însăși, adică incapabilă să se
autodepășească în bine, revine în forță cu o nouă mostră de batjocorire a limbii
române, ca de fiecare dată când e lăsată să vorbească liber. Ororile pe care le
comite vorbind, cu o încăpățânare demnă de cauze mai bune, ne îngăduie să
schițăm un decalog în folosul ei, al celor care o urmăresc, dar și ca un leac
pentru cei care se îmbolnăvesc sau se simt deprimați ascultând-o.
1)
Nimeni
nu poate sări peste propria umbră. Spus mai simplu, fiecare vorbește exact așa cum gândește. Și mai clar: nimeni nu
este mai inteligent decât poate să o spună; dar, exact în aceeași măsură,
nimeni nu poate fi mai inteligent în rostire decât în gândire. Vorbirea pune în
formă o gândire care se modelează ea însăși prin vocabularul acumulat în timp.
E un cerc virtuos aici: experiența lumii hrănește gândirea, care hrănește
vorbirea, care redă gândirea și care, astfel, face loc unor experiențe noi.
Doar că cercul nu e virtuos pentru toți.
2)
Nu
emotivitatea o face pe dna VVD să stâlcească limba română. În primul rând,
pentru că emotivitatea este asociată și ea inteligenței. Emoțiile sunt o măsură a felului în care noi întâlnim lumea și a
felului în care o interpretăm. Dacă emoțiile sunt excesive sau complet
absente, dacă ele se repetă în situații similare, avem de-a face cu o
inadecvare, altfel spus cu o proastă lectură a realității. Doamna VVD nu
realizează că își sapă groapa singură dând vina pe emoții.
3)
Emoțiile sunt într-un raport direct cu
gândirea și vorbirea. Ele
sunt culoarea pânzei de fond pe care desenăm lumea gândind și vorbind. La
doamna VVD, impresia de falsitate e dată tocmai de această culoare stridentă,
nepotrivită cu sobrietatea pe care se chinuie să o mimeze. Nici măcar pictorii
suprarealiști nu au desenat pe pânze roz bonbon.
4)
Teoriile comunicării și experții în
comunicare te învață până la urmă să spui lucruri, dar nu pot suplini
contribuția proprie la actul de limbaj. Experții plătiți regește din banii noștri o
instruiesc pe doamna VVD ce să spună, dar nu și cum să spună și când să spună.
Adică îi dau textul, dar nu îi pot inventa contextul. De unde, din nou, aceeași
teribilă senzație de inadecvare între ceea ce spune de pe foile scrise de alții
și lipsa de putere de convingere cu care o face. Nu poți convinge pe cineva să
ia poziția de drepți cu un ton pițigăiat și scremut. Nu poți cere consens și
înțelegere cu o voce de disc zgâriat pe un pick-up întors de alții.
5)
Sărăcia de limbaj e semnul sărăciei de
gândire. Un om cu cuvinte
puține gândește puțin (și prost). Un om care nu își găsește cuvintele, nu le
găsește pentru că nu le are. Când învârți cuvinte puține înseamnă că atâtea ai;
iar când, în plus, le și așezi aiurea în propoziții fără semn, înseamnă nu doar
că hard-disk-ul e foarte mic, ci și că procesorul e foarte slab. Adică nu doar
că ai făcut școală puțină, dar ai și rămas cu puțin de pe urma ei.
6)
Trecerea de la simplu la complex nu se
face prin complicat.
Greșelile cele mai frecvente ale dnei VVD sunt cele provocate de trecerea de la
propoziții simple (de tip: „Ana are mere”) la propoziții complexe (de tip:
„Sunt convinsă că niciun român, din nicio regiune a țării nu au fost mândri
când dumneavoastră ați susținut acest lucru”). Dar trecerea de la simplu la
complex în exprimare e specifică unei gândiri educate. O gândire necitită și
needucată, pentru care școala a fost un blestem, nu ajunge la complexitatea
frazelor, ci se împotmolește în construcții lingvistice sau verbale complicate
și, inevitabil, absurde și rizibile.
7)
Alte
greșeli relativ frecvente sunt uitările de nume proprii. Uitarea de nume proprii este specifică minților leneșe și neumblate
prin lume. Doamna VVD a circulat și continuă să circule prin lume protejată
de un strat gros de farduri și într-un clopot mare de sticlă. Ea pare doar un
ecran în fața altor ecrane, dovedind o capacitate de recepție a stimulilor
externi foarte redusă. Lumea din jur e săracă proporționa cu propria sărăcie de
gândire și limbaj, primind de la ea exact atâta cât e capabilă să ofere și să
recepționeze, adică foarte puțin.
8)
În
sfârșit, dezacordurile stridente, cacofoniile, confuziile bazate pe omofonie,
alăturarea întâmplătoare a cuvintelor în fraze fără sens dau seama pentru un efort violent de a părea ceea ce nu ești.
La o înzestrare intelectuală foarte modestă, se adaugă o precaritate
educațională din primii ani de școală și de liceu ce nu poate fi recuperată;
vocabularul, topica și gramatica dnei VVD sunt cele ale unei persoane care a
încetat foarte devreme să învețe, întrucât valorile mediului ei nu aveau nevoie
de o asemenea dezvoltare personală, ci de alte „calități”.
9)
Lumea unei gândiri haotice este ea însăși
haotică. Pentru cel care
citește, pentru cel care învață, miracolul cunoașterii este în primul rând
miracolul ordinii care se naște din haos, al ierarhizării lucrurilor, oamenilor
și valorilor. Însă pentru cel (sau pentru cea) care a încetat de mult să
cunoască, nu doar să afle lucruri de la înălțimea postului său, haosul rămâne
permanent și mereu amenințător. De unde strategiile discursive balansând mereu
stângaci între defensivă victimizatoare și ofensivă agresivă.
10)
În
sfârșit, haosul mental e inevitabil însoțit
de haos moral. Sărăcia mentală se traduce prin lipsa de discernământ moral,
prin incapacitatea de a deosebi între consecințele bune și consecințele rele
ale faptelor sale.
De aceea, cred că principalul punct la
care trebuie să fim atenți în discursurile dnei VVD, după ce încetăm a mai fi
amuzați sau stupefiați de gogomăniile pe care le rostește, este chiar
transformarea morală a acestei persoane. Nici emotivitatea, nici frazele
aparent pline de bunăvoință nu trebuie să ne distragă atenția de la ce devine
această doamnă: o persoană profund imorală, iar asta nu doar din perspectiva
indecenței de a ocupa un post infinit de inadecvat în raport cu capacitățile
mentale și lingvistice. Ci, mai ales, din perspectiva consecințelor
dezastruoase pe care poate să le provoace cineva care dovedește că, din motive
de înzestrare proprie sau de educație insuficiență, nu mai este capabil să
învețe și nu mai poate să progreseze în judecarea unor acte și decizii care
afectează milioane de oameni și țara însăși. Singurul act profund moral al dnei
VVD este demisia, indiferent de motivul care ar determina un asemenea gest.
Orice clipă petrecută într-o poziție de decizie cu implicații pentru țară este
deopotrivă o amenințare, un risc și o obscenitate.
Nereușind să devină medic, așa cum visa în
copilărie, dna VVD și-a împlinit altfel visul, jucându-se de-a doctorul și operând
pe viu zi de zi limba română. Şi nu doar limba română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu