Despre curaj

Există o calitate umană a cărei lipsă în societatea românească de azi pare să nu deranjeze pe mai nimeni. Este vorba de curaj, de care Churchill, omul politic prin excelență al secolului XX, a spus că este prima dintre calitățile umane, pentru că ea le garantează pe toate celelalte. Mai aplicat, putem să spunem odată cu Hannah Arendt despre curaj că este virtutea politică prin excelență. Ce înseamnă asta?

Înseamnă, în primul rând și în sensul cel mai simplu al termenului, că doar oamenii dând dovadă de curaj ajung să facă politică. Aceasta e o afirmație pe care trebuie, desigur, să o lămurim la un moment dat, că sună un pic ciudat.

Dar mai înseamnă, în al doilea rând și într-un sens mult mai complex, că numai prin curaj calitățile umane și profesionale (cinstea, priceperea etc.) pot fi scoase din sfera personală, familială sau comunitară și puse în slujba interesului public.

Desigur, putem fi curajoși și în situații particulare, nepolitice, și cel mai adesea așa suntem: când un om salvează un alt om de la înec sau din flăcări, când sare în ajutorul cuiva agresat sau neîndreptățit ori când se revoltă împotriva unui abuz individual.

Se cuvine să fim însă conștienți de rolul important pe care îl are curajul în spațiul public și să-l deosebim de atitudini apropiate, dar cu care nu se identifică: bunăoară îndrăzneala, tupeul, bravura, inconștiența, disperarea, agresivitatea ș.a.m.d. Curajul se distinge de toate acestea prin faptul că este o atitudine rațională însuflețită de respectul unei valori: adevărul, dreptatea, binele public etc. Să privim clasa politică românească dominantă și să încercăm să găsim printre bărbații și femeile care o compun oameni curajoși. Ușor nu e, cu siguranță.

Curajul mai are o însușire foarte specială: nu putem spune despre un om că este curajos dacă este astfel doar o singură dată. Altfel spus, dacă protestezi o dată împotriva nedreptăților și abuzurilor și taci de zece ori nu poți să pretinzi la titlul de „om curajos”. Curajul nu se capitalizează și nu se declară.

Apoi, despre curaj mai trebuie să spunem că are un timp al lui: nu poți fi curajos nici înainte și nici după actul pentru care se cere să fi curajos. După război (dar și înainte de el), într-adevăr, mulți viteji se arată. Poți să fii curajos doar la momentul potrivit. Declarații ulterioare, tardive, sunt bravuri, adică vorbe fără rost.

În sfârșit, curajul se însoțește mereu de un anumit risc: nu toți cei curajoși și reușesc; unii ratează, pierd, eșuează. Uneori salvatorul se îneacă și el alături de cel căzut în apă. Cel curajos știe asta, își asumă acest risc și face un pariu căutând să învingă pericolul în numele a ceva superior: viața celuilalt, dreptatea, adevărul etc.

Aceeași uriașă gânditoare a secolului XX, care a fost Hannah Arendt, a spus această frază luminoasă: „curajul îi eliberează pe oameni de grijile vieții pregătindu-i pentru libertatea lumii”. Cu alte cuvinte, prin curaj, oamenii încetează să se mai gândească la mâncare, bani sau concedii și se consacră, prin acțiune, valorilor care construiesc lumea comună în care trăim și pe care vrem să o lăsăm urmașilor noștri.

Cum arată peisajul curajului în societatea românească? Să spunem că avem mai întâi o majoritate pentru care această chestiune nu se pune în niciun fel, izolată fiind în sărăcie și precaritate, incapabilă să se elibereze deci de dependența și grijile zilei de azi. Această majoritate, ținută intenționat în ignoranță și nevoi nu are timpul, puterea și educația să privească dincolo de ziua de azi altfel decât sub forma supraviețuirii sau, în mod ideal, a bunăstării materiale. Grija unei lumi mai bune nu este una din preocupările sale cotidiene.

Avem apoi o altă parte importantă a societății, formată de toți aceia care au beneficiat în ultimii ani de măriri de salarii, de prime, de posturi, de funcții și avansări, lucrând în imensa rețea a aparatului de stat (înalți funcționari, funcționari obișnuiți, profesori, o parte din medici etc.) al căror curaj este cel mult privat, niciodată public. Pentru toți aceștia, unii foarte pricepuți și merituoși, care contribuie la funcționarea statului și a societății, s-ar putea spune că, nu-i așa, curajul poate să ia forma înfruntării cotidiene a unui sistem absurd, nedrept, uitând că acomodarea la acest sistem face ea însăși parte din funcționarea și perpetuarea absurdului, tot așa cum un șofer care se obișnuiește înjurând în traficul bucureștean contribuie, în același timp, la menținerea infernului. Acest grup poate să fie deci foarte competent, poate în mari părți ale sale să fie și foarte cinstit, dar în absența curajului se dovedește a fi cel mai fidel slujitori ai oricărei puteri, în numele datoriei pe care și-o face, dar și în absența unei conștiințe civice articulate. Aici se află explicația, bunăoară, a imposibilității declanșării unei greve generale: puterea a știut ce șuruburi să strângă astfel încât șandramaua să-i poată ține pe cei „aleși” acolo sus, iar pe cei de jos să nu se revolte. Nici pe aceștia nu-i interesează prea mult o societate dreaptă pentru ziua de mâine: grija lor e să facă societatea de azi să nu se prăbușească, pentru că atunci se prăbușesc și scaunele, funcțiile, salariile și sporurile lor.

Desigur, îi avem și pe falșii „curajoși”, dar fie necinstiți, fie incompetenți. Sunt cei care se definesc ca bărbați și bărbate, oameni temerari care nu se dau în lături de la a conduce această țară sacrificându-se pentru noi. Acestora li se potrivesc mai bine termenii cu care confundăm de obicei curajul: îndrăzneală, tupeu, bravură, impertinență etc. De fapt, e de ajuns să ne uităm la Liderul Suprem al acestor „curajoși”, care nu e niciodată la locul faptei, ci mereu în umbră, care iese cu cele mai dure declarații deîndată ce câmpul de luptă e curățat de dușmani și securizat, e de ajuns deci să privim probabil cel mai laș om politic pe care l-a dat România în ultimii treizeci de ani ca să înțelegem că el este prelungirea în vârful ierarhiei a unei mentalități a capului plecat pe care nu-l taie sabia și a frăției cu dracul ca mod de a trece puntea de la o zi la alta, fără grijă pentru cei din jur și pentru ziua de mâine a tuturor.

În sfârșit, există o mână de oameni curajoși în țara asta, care, în spațiul public (politic, civic, asociativ), îndrăznesc să creadă într-o Românie mai bună: nu cea de azi și nu cea pentru câțiva, nu o Românie amanetată sau umplută în buzunare, ci o Românie călăuzindu-se după niște valori care vor îngădui celor care vin după noi să o ducă mai bine.

Dar care sunt mizele și dificultățile majore ale perioadei ce vine?

Miza: dacă mai există o șansă pentru România în următorii doi ani ea poate să vină doar din intensificarea și extinderea curajului. Nu de competențe ducem lipsă, nici de oameni cinstiți, ci de oameni curajoși, dispuși să pună mai presus de binele lor personal de azi binele public de azi și de mâine.

Dificultatea primă: resursele insuficiente de oameni curajoși. Desigur, o societate merge înainte condusă mereu de o minoritate, dar acum această minoritate curajoasă este prea mică și pare incapabilă să mobilizeze singură un număr critic de oameni pentru o acțiune politică de anvergură.

A doua dificultate: resursele insuficiente ale oamenilor curajoși. Nu trebuie să ne plângem că nu mai sunt 600.000 de oameni în stradă de fiecare dată, însă asta arată o evidență: actele de curaj public, in stradă, au durata lor de viață, iar această durată e una scurtă. E nevoie de a inventa alte forme de curaj, ale acelorași oameni sau ale altora, pentru că aceiași oameni în aceleași forme de protest au obosit.

A treia dificultate, care e o provocare crucială: cum să insufli curajul unei societăți când resemnată, când indiferentă, când gata de aranjament și mica înțelegere, când parodiindu-și lașitatea, când numind curaj ceea ce e de fapt impertinență și agresivitate?

Dacă cinstea o învățăm în familie și competența în școală, curajul nu se învață decât în spațiul public și odată cu ceilalți. Azi, aceasta este cea mai grea lecție și cel mai greu examen, pe care foarte foarte puțini l-au trecut până acum. Nu ar fi rău să mergem mai des la cursurile de curaj.