În societăţile disciplinare, nu încetam să reîncepem (de la şcoală la cazarmă, de la cazarmă la uzină), în timp ce în societăţile de control nu terminăm niciodată cu nimic, întreprinderea, formarea, serviciul fiind stări metastabile şi coexistente ale unei aceleiaşi modulaţii, ca un deformator universal.
În societăţile de control esenţialul nu mai e o semnătură sau un număr, ci un cifru: cifrul este parola (mot de passe), în timp ce societăţile disciplinare sînt reglate de cuvinte de ordine (mots d’ordre) (atît din punctul de vedere al integrării cît şi din cel al rezistenţei). Limbajul numeric al controlului e făcut din cifruri, care marchează accesul la informaţie, ori îl resping. Nu ne mai aflăm în faţa cuplului masă-individ. Indivizii au devenit „divizi”, iar masele, eşantioane, date, pieţe sau „bănci”. Poate că banul exprimă cel mai bine distincţia dintre cele două tipuri de societăţi, pentru că disciplina s-a raportat întotdeauna la monezi turnate care conţineau aur ca număr etalon, în timp ce controlul trimite la schimburi flotante, modulaţii care fac să intervină ca o cifră un procentaj de diferite monezi eşantion. Vechea cîrtiţă monetară este animalul mediilor de închidere, însă şarpele este cel al societăţilor de control. Am trecut de la un animal la altul, de la cîrtiţă la şarpe, în regimul pe care îl trăim, dar şi în felurile noastre de viaţă şi în raporturile cu celălalt. Omul disciplinelor era un producător discontinuu de energie, însă omul controlului este mai degrabă ondulatoriu, pus pe orbită, pe un fascicol continuu. Surf-ul a înlocuit peste tot vechile sporturi. (Continuare...)
În situaţia actuală, capitalismul nu mai e pentru producţie, pe care o exilează adesea în periferia lumii a treia, chiar sub formele complexe ale industriei textile, ale metalurgiei ori petrolului. Este un capitalism al supraproducţiei. Nu mai achiziţionează materiile prime şi nu mai vinde produsele finite: achiziţionează produse finite şi montează piese detaşate. Ceea ce vrea să vîndă sînt servicii, iar ceea ce vrea să cumpere sînt acţiuni. Nu mai este un capitalism pentru producţie, ci pentru produs, adică pentru vînzare sau pentru piaţă. Astfel, el e în mod esenţial dispersiv, iar uzina a cedat locul întreprinderii. Familia, şcoala, armata, uzina nu mai sînt medii analogice distincte care converg către un proprietar, stat sau forţă privată, ci figuri cifrate, deformabile şi transformabile, ale unei aceleiaşi întreprinderi care nu mai are decît gestionari. Chiar şi arta a părăsit mediile închise pentru a intra în circuitele deschise ale băncii. Cuceririle de piaţă se fac prin preluarea controlului şi nu prin formaţiuni de disciplină, prin fixarea cursului mai mult decît prin scăderea costurilor, prin transformarea produsului mai mult decît prin specializarea producţiei. Corupţia cîştigă o nouă putere. Serviciul de vînzări a devenit centrul sau „sufletul” întreprinderii. sîntem învăţaţi că întreprinderile au un suflet, ceea ce e ştirea cea mai îngrozitoare de pe lume. Marketingul este acum instrumentul de control social, şi formează rasa neruşinată a maeştrilor noştri. Controlul este pe termen scurt şi în rotaţie rapidă, dar şi continuu şi nelimitat, în timp ce disciplina era de durată lungă, infinită şi discontinuă. Omul nu mai e omul închis, ci omul îndatorat.
Mulţi tineri pretind în mod straniu că sînt „motivaţi”, cer mereu stagii şi formare permanentă; lor le revine să descopere la ce sînt puşi să servească, aşa cum strămoşii lor au descoperit, nu fără durere, finalitatea disciplinelor. Ondulările unui şarpe sînt cu mult mai complicate decît galeriile unei cîrtiţe.
(Gilles Deleuze, Tratative, Idea, 2005)
