Violenţă şi precaritate

Între violenţă şi precaritate există o relaţie complicată şi complice. Complicată, pentru că nu e suficient să spunem că violenţa produce precaritate. Ştim prea bine că surpriza şi intensitatea actului violent (efectuat de om sau interpretat de om, atunci cînd îl atribuie naturii) ne fragilizează, ne slăbesc corzile cu care sîntem ancoraţi de lume şi de noi înşine (de la corzile cele mai materiale, casa, trupul, ceilalţi, pînă la cele mai imateriale, credinţe, pasiuni, idealuri). Mai ştim de asemenea că dependenţi fiind, încercăm uneori să scăpăm de slăbiciune, de sărăcie, pe cale violentă, renunţînd la precauţii sau la principii şi mizînd totul pe o carte, adesea perdantă.

Există însă o complicaţie în această relaţie şi ea intervine atunci cînd violenţa şi precaritatea capătă o „discreţie”, dacă putem spune aşa, cînd nu se mai manifestă extrem, prin rupturi, şocuri, explozii etc. Acesta e violenţa după care aleargă televiziunea, aceea care face rating şi care-i lipeşte pe milioanele de anonimi de ecrane: felicitîndu-se că nu sînt victime, invidiindu-i pe învingătorii zilei. Dar mai sînt cealaltă violenţă şi cealaltă precaritate: tăcute, profunde şi deloc spectaculoase. Acelea care brăzdează în fiecare zi fiecare existenţă individuală, care o hărţuieşte şi o obligă să improvizeze din fragmentele pe care violenţa măruntă şi precaritatea îndelungată le produc. Complicaţia vine din ciudata (sau poate doar neînţeleasa) circulaţie a violenţei dinspre instanţele ei spectaculoase înspre cele banale, şi invers. De asemenea, alt aspect al acestei complicaţii vine din felul în care precaritatea căreia i-am zis „naturală”, biologică se distribuie şi se prelucrează în destine individuale

Aşa cum violenţa creează falsa aparenţă a unei vieţi trăite intens, a unui spectacol perpetuu al existenţelor, tragic sau euforic, tot aşa precaritatea la nivelului omului de rînd fisurează pojghiţa rutinei transformînd-o nu în ceva „interesant” (ori, mai bine zis, doar în ceva „interesant”), ci în incoerenţă, în lucru mereu neînfăptuit, ruinîndu-se în el însuşi. O viaţă trăită precar e una lipsită violent de orizont, violent ataşată prezentului sau cel mult proiecţiei pe un termen foarte scurt şi obligată după fiecare acţiune să reia totul de la început, să refacă efortul cel mai elementar pentru duce la bun sfîrşit (sau doar la sfîrşit) un alt plan, cît de minor ar fi el.

Atunci cînd deschide seara televizorul la jurnalul violenţelor mondiale sau naţionale, omul de rînd se reconfortează în precaritatea lui: alţii sînt ucişi, sînt cuprinşi de flăcări, de ape, iar pe lîngă toate aceste tragedii de care îl desparte totul, meschina lui existenţă, insuportabilă pe toată durata zilei, devine dintr-o dată călduţă, acceptabilă, iar violenţele la care a fost supus pe stradă, la serviciu, par jocuri ale supravieţuirii la limită. La limita de jos.

Dincoace de fascinaţia cutremurelor, a inundaţiilor, a nunţilor de un milion de euro sau a Maybach-urilor cu pretenţii literare, societatea spectacolului infuzează în minţile şi trupurile consumatorilor de imagini şi simboluri violenţă în doze mici, dar infinite, făcînd din aceasta singurul mediu în care o existenţă tot mai lipsită de sens pare să-şi găsească încă o justificare.