Dreptul la filosofie

Astăzi, filosofia pare mai puţin asigurată în autonomia sa ca disciplină decît a fost în epoci trecute şi întunecate. Atunci cînd nu este pur şi simplu ignorată pentru că neprofitabilă, ea face obiectul unor recuperări în numele imperativelor momentului: integrare europeană, aderare la NATO, democraţie, economie de piaţă, acţiune pozitivă etc. Acestor noi idealuri ale societăţii în care trăim trebuie să li se supună, să li se sacrifice chiar, pînă şi filosofia, prinsă adeseori în flagrant delict de naivitate ori de gratuitate. Ea şi-a pierdut, aşa cum cu amărăciune remarca şi Gilles Deleuze, pînă şi dreptul de a spune că măreţia ei rezidă în aceea că nu serveşte la nimic; asemenea cochetării nu sînt pe gustul birocraţilor care decid astăzi bugetele în economie, politică şi în universitate şi oricum, ele nu-i amuză în primul rînd pe absolvenţii disperaţi că de luna viitoare nu vor mai primi nici măcar acea bursă simbolică de pînă acum.

O vreme, s-a crezut că păstrarea filosofiei în corpusul de discipline liceale şi universitare era semnul unei anume sănătăţi culturale a societăţii. Era, cum s-ar spune, un fel de week-end al celorlalte materii, un fel de lux pe care trebuie să şi-l permită din cînd în cînd maşina de produs şi reprodus a economiei sociale. Dar astăzi pînă şi produsele de lux sînt supuse cererii şi ofertei: ce oferiţi voi, filosofii, ca instituţie pedagogică şi ştiinţifică acestor tineri care de mîine trebuie să caute de lucru? Care sînt competenţele şi performanţele pe care ei le vor putea pune la bătaie nu doar – cum romantic se spune – pentru a-şi cîştiga o pîine, (nimeni nu trăieşte de fapt dintr-o pîine, trăieşte din mult mai mult şi din altceva), ci pentru a trăi decent într-o societate tot mai expusă indecenţei, pentru a face pe mai departe proba onestităţii dobîndite măcar în parte aici, anume în medii profesionale a căror bogăţie simbolică şi materială e adeseori invers proporţională cu valoarea lor etică, pentru a transmite (aceia, puţini dintre ei, care vor avea curajul să lucreze în învăţămînt) o cunoaştere şi o dragoste de cunoaştere pe care aproape nimic n-o mai justifică astăzi şi pe care o înlocuieşte, în aprobarea noastră indiferentă, dobîndirea şi managementul informaţiei, pentru a cultiva o limbă tot mai sărăcită de noile ideologii ale “implementării”, “adeziunii”, “integrării”, “reformei”, “accelerării privatizării”, “drepturilor omului”, “strategiilor educaţionale” etc., o limbă răstignită în comunicare şi chinuită de noii administratori ai adevărului politic, economic sau academic.

Despre ce drept la filosofie poate atunci să fie vorba? Şi de ce să mai vorbim despre un drept la filosofie în moment de bilanţ, cînd pentru mulţi dintre absolvenţii de astăzi, prin forţa tuturor împrejurărilor sociale şi economice, filosofia nu va mai fi în curînd decît o dulce amintire? Pentru părinţii înşişi, miraţi încă de alegerea cel puţin ciudată pe care au făcut-o copiii lor acum patru ani, cînd, în loc să-şi aleagă o şcoală care să le dea o meserie, au venit la filosofie, nefiind nici azi în stare să spună “ce-o să facă după ce termină”.

Şi totuşi, trebuie să vorbim despre dreptul la filosofie. Drept al celor care n-au avut încă de-a face cu filosofia, elevi sau adulţi pentru care accesul la filosofie este şansa întîlnirii cu o parte a culturii lumii din toate timpurile. Drept al celor care au de-a face cu filosofia, studenţi, profesori, cercetători, de la Platon la Foucault, de la principiul cerului la deconstrucţie, pentru care ea este în fiecare zi o preocupare, o îngrijorare, un motiv de luptă. În sfîrşit, drept al celor care, asemeni absolvenţilor de azi, au avut de-a face cu filosofia şi pentru care ea trebuie să rămînă mai mult decît un gînd pios, trebuie să devină o sensibilitate şi o chemare la a gîndi ce se petrece cu noi şi ce se petrece în jurul nostru. Pentru toţi, acest drept la filosofie şi acest drept al filosofiei se exercită în preajma sau chiar în instituţia ce-o găzduieşte măcar de la începutul secolului al XIX-lea încoace, Universitatea. O instituţie ce are astăzi tot mai puţin de-a face cu proiectul ei romantic german, cu programul informării şi formării tinerelor generaţii pe care-l anunţa Wilhelm von Humboldt în 1810.

În lumea modernă, filosofia este indisociabilă de universitate; înspre sfîrşitul modernităţii sau, cum vreţi, în vremea tîrzie a modernităţii din zilele noastre, universitatea încetează să mai fie un proiect filosofic, devenind unul pur managerial de formare a experţilor şi cadrelor superioare capabile să menţină coeziunea sistemului social, economic şi politic intern, şi apte să concureze ca mărfuri de calitate pe pieţele mondiale. Ca atare, filosofia însăşi în forma ei instituţionalizată trebuie să participe la acest proces, renunţînd la visul iluminist al unui model de viaţă pentru un subiect transparent sieşi sau al emancipării poporului prin cunoaştere şi încercînd să creeze, cum spune Lyotard, jucători capabili să-şi asigure în mod convenabil rolurile în posturile pragmatice de care au nevoie instituţiile. Dar care sînt competenţele pe care filosofia le formează? Care este profitul economic şi social pe care ea le poate crea? Nu trebuie mai curînd să vorbim cu toţii despre o obligaţie a filosofiei de a se adapta cerinţelor lumii decît despre un drept (încă unul) pe care ea l-ar avea? Nu trebuie mai întîi să întrebăm filosofia (şi prin ea, pe mulţi alţii, care au servit-o sau nu, care au ignorat-o sau nu) de ce absolvenţii noştri cei mai buni preferă să muncească în străinătate – unii, mai fericiţi, cu burse ca doctoranzi, alţii ca liberi gînditori şi deloc liberi muncitori – în loc să se întoarcă să predea şi altora dragostea de înţelepciune? De ce, atunci cînd o fac totuşi, sînt marginalizaţi şi excluşi dintr-un sistem ce îndrăzneşte să emită pretenţii europene? Care e dreptul filosofiei să emită vreo pretenţie, dacă cei care o servesc, în ciuda a tot şi a tuturor, au preferat, au fost obligaţi uneori pentru a supravieţui decent, să preschimbe dragostea de înţelepciune pe un mariaj de convenţie cu modele zilei, să abandoneze orice demers critic în favoarea unei (sau mai multor) oportunităţi materiale şi/sau profesionale?

Atunci despre ce drept este vorba aici şi despre ce filosofie? Este un drept la filosofie al celor amintiţi mai sus (nu încă sau foşti studenţi) dar nu este oare şi un drept al filosofiei la altceva, pînă la urmă chiar dreptul ei de a avea un loc în cetate, în sensul juridic al termenului, al existenţei sale legitime într-o instituţie recunoscută de stat?

Iată ce ne spune Derrida: “Departamentul de filosofie… despre care Kant credea că trebuie să rămînă în afara oricărei utilizări şi a ordinelor unei puteri oarecare în căutarea sa a adevărului – nu mai poate pretinde la această autonomie. Ceea ce se face aici poate întotdeauna să servească la ceva. Iar dacă acestea rămîn aparent inutile în rezultatele lor, în producţiile lor, ele pot servi pentru a da de lucru maeştrilor discursului, profesioniştilor retoricii, logicii şi filosofiei, care ar putea altfel să-şi aplice în altă parte energia. Ele mai pot încă, în anumite situaţii, să garanteze o primă ideologică de lux şi de gratuitate unei societăţi capabile să-şi plătească şi asta în anumite limite”. Filosofia să rămînă doar un produs de lux pentru o finalitate hedonistă sau neaşteptată? Un fel de preocupare tolerată într-un ansamblu de activităţi cu utilitate precis stabilită? Greu de crezut, mai ales că presiunile imperativului rentabilităţii decid şi aici. În goana după oportunităţi de finanţare – pentru că neîncetat se reproşează (şi) filosofiei că nu este profitabilă, că – scuzaţi barbarismul – “nu atrage resurse extra-bugetare”, ar putea să existe totuşi un moment de rezistenţă în care să se spună măcar atît: poate că filosofia şi-ar găsi o misiune în a refuza o competiţie neloială, în care nu are – cunoscute fiind condiţiile date ale economiei de piaţă – nici o şansă să reuşească în faţa unor discipline “atractive”, precum economia, dreptul, ştiinţele politice sau psihologia, atractive pentru că promiţînd un statut social şi o situaţie materială conformă unei societăţi economico-spectaculare. Nu facem evident apologia sărăciei cinstite şi nici a orgoliului inutil, dar putem, ca filosofi (evident, o meserie care nu există), să aducem în discuţie publică structurile şi finalităţile discursurilor care se ţin astăzi în universitate, abilitarea şi simulacrul unor cercetări, raţiunea de a fi a unor module de învăţămînt, metodele de predare şi de evaluare a competenţelor profesorilor şi studenţilor, în sfîrşit, dar deloc în ultimul rînd, calitatea şi efectul nul din punct de vedere ştiinţific ori social al publicaţiilor menite doar să umfle cv-urile celor dornici să urce cît mai repede în ierarhia academică. Nu ar fi de prisos să discutăm, tot plecînd dinspre filosofie, deci dinspre o cercetare a cauzelor, în ce mai constă demnitatea şi autonomia universitară atunci cînd atîtea puteri extra-academice, puteri politice, puteri financiare, puteri simbolice, puteri mediatice pătrund în universitate şi decid în locul ei pentru modul său propriu de funcţionare. Iar cu o urgenţă mai mare decît altele, să ne întrebăm care este rostul filosofiei în această societate şi în învăţămîntul liceal, din care ea tocmai a fost exclusă în mare parte, în tăcerea complice a celor care se ocupă – sau pretind că se ocupă – de filosofie. Eliminarea filosofiei din liceele non-umaniste şi înlocuirea ei cu o struţocămilă numită “Educaţie antreprenorială” este un semn clar al derivei spre minoritate, cum ar spune Kant, al unei întregi generaţii de tineri al căror singur vis, cultivat şi prin lipsa de înţelegere a dascălilor lor, iar acum încurajat de ignoranţa interesată a mai-marilor învăţămîntului, este să aibă mulţi bani şi o maşină, ca în videoclipurile de la televisor. Nu este deloc sigur că toţi vor deveni patroni, sigur este însă că vor renunţa în ritm de hip-hop la orice exerciţiu autonom al raţiunii – adică la acel exerciţiu liber care-şi dă sieşi propria lege, pe care, poate şi naiv, îl mai cultivă încă filosofia.

Textul integral al cursului festiv a fost publicat în deschiderea volumului Uzuri ale filosofiei, publicat în 2006 la editura Idea din Cluj.