După 20 de ani

În aşteptarea (pentru unii) sau în prelungirea (pentru alţii) a emisiunii de la Radio Cluj de marţi, 22 decembrie 2009, de la ora 21.00, foarte pe scurt despre decembrie 1989, în speranţa ca mintea vremurilor îmi va îngădui o clipă de răgaz pentru a spune lucrurile mai limpede şi mai apăsat.

1. Pentru toate generaţiile adulte care au trăit acel moment, decembrie 1989 introduce o ruptură profundă şi definitivă în toate biografiile individuale şi colective: există pentru totdeauna un înainte şi un după. Nici nu mai trebuie spus, în limbaj comun înainte de ce şi după ce, practic termenii de „înainte” şi „după” s-au umplut de sens pentru toate aceste generaţii în decembrie 1989.

2. A fi trăit acel moment, cu conştiinţa dureroasă a participării la facerea şi desfacerea istoriei, cu sentimentul dureros de intens că se întîmplă ceva unic, a fost deopotrivă o şansă şi un blestem: şansa de a fi fost martori, actori principali, secunzi sau figuranţi în producerea unui eveniment unic şi irepetabil, un soi de mîntuire, cu valenţe purificatoare. Am fost curaţi o clipă, o vreme, după care, resemnaţi sau voluntari, ne-am pîngărit la loc. Dar şi un blestem: a fi cunoscut o asemenea experienţă – şi nu doar ca experienţă individuală, ci şi, mai ales, ca experienţă în comun – reduce toate celelalte experienţe de după aceea la variaţii, la pulsaţii, la repetări tot mai imperfecte. Nimic din ce a făcut mass-media de atunci încoace nu a putut smulge din oameni asemenea trăiri. Nici mineriadele, nici alegerile, nici 9/11. Mai este blestem şi pentru că, pe veci nostalgici după o asemenea trăire, dar şi, imediat după aceea, nesfîrşit de dezamăgiţi de uriaşa manipulare în care am fost cu toţii prinşi, altfel spus înghesuiţi între o bucurie acută şi o amărăciune perpetuă, „noi”, cei care am trăit evenimentul, nu vom avea niciodată un acces lucid, distant, neutru la el. Cunoaşterea lui ne va rămîne mereu interzisă, ori măcar parţială. Alte generaţii, pentru care va fi vorba de fapte ale unei istorii trecute, vor putea da seama de „ce a fost”.

3. Trei sînt şi dimensiunile lui decembrie 1989: a) o insurecţie populară, „autentică”, pentru că au fost oameni in strada (la Timişoara, la Cluj, la Bucureşti etc.) şi au murit oameni acolo, ucisi de forte de represiune - si ma refer aici strict la zilele dinainte de 22 decembrie (îi multumesc lui Stefan M. pentru precizare); b) o lovitură de stat care, sub perdeaua de fum a excitaţiei haotice produse cu bună ştiinţă şi precis orientat, a urmat de fapt un plan foarte bine pus la punct – a se vedea de pildă serialul despre 1989 din Adevărul, din ultimele săptămîni; c) o cotitură în istoria mass-media, pentru că după „gropile comune” de la Timişoara, nu se mai face televiziune la fel, nu se mai manipulează la fel.
Fiecare din aceste trei dimensiuni îşi datorează consistenţa celorlalte două, pînă într-acolo încît e cu neputinţă de decelat, în fond, ce a fost „autentic”, ce a fost „falsificat”, ce a fost „manipulat”.

4. În ciuda afirmaţiilor zgomotoase făcute de vedetele mediatice ale intelectualităţii româneşti, nu cred că intelectualul public român este moştenitorul legitim al insurecţiei zise populare, ca şi cum ar fi singura în stare să-i redea acesteia demnitatea. Intelectualii români au ratat din 1989 pînă azi tot ce se putea rata, începînd cu o revoluţie a omului, a umanului din om, cu trezirea în om a vocii demnităţii, şi încheind, în 2009, cu obositoarea listă de compromisuri, de atitudini, echivoce, de vorbiri in doi peri, de iubiri ciudate si de dispreţuiri la fel. Toate acestea şi multe altele nu-i permit să vorbească în numele nimănui, nici viu, nici mort – eventual pînă nu va fi reînvăţat lecţia modestiei, a rezistenţei şi a rebeliunii interioare fără stîmpărare în posturi, funcţii şi prestigii.