Giulgiul tricolor peste cadavrul oraşului

În anul 2004, scriam textul de mai jos şi îl publicam în revista IDEA artă + societate ca un comentariu la expoziţia realizată de „Duo van der Mixt” la Studioul Protokoll. Asemeni tricolorului menit să îmbălsămeze un oraş, şi acest text a devenit de atunci arhivă. Recitindu-l azi, am impresia nu a inadecvării, ci a îndepărtării în timp. Au fost suficienţi cîţiva ani pentru a şterge aproape complet din memoria comună şi individuală amintirea unui (totuşi) îndelung episod naţionalist care a marcat istoria recentă a Clujului şi care îl ţintuise într-o paradigmă premodernă sau chiar antimodernă. În mai puţin de patru ani, oraşul şi administraţia lui au ars etapele şi au făcut, cu o eleganţă şi o eficacitate managerială deosebită, saltul  mortal în postmodernitate, dacă este să înţelegem prin aceasta epoca dominaţiei fluxurilor de orice fel (oameni, mărfuri, informaţii, capital etc.), a controlului şi a consumului.

Voi păstra totuşi acest prim text ca exergă sau, mai degrabă, dacă tot sîntem pentru o clipă în registrul mortuar, ca epitaf al comentariilor ce vor urma, pentru valoarea sa de mărturie şi pentru valoarea sa de arhivă: istoria oraşului se petrece (tot mai accelerat) în non-evenimente şi se scrie (tot mai incoerent) în straturi care se succed şi comunică între ele, într-un joc al continuităţilor şi discontinuităţilor pe care doar o arheologie răbdătoare a prezentului poate să-l descifreze.

La sfîrşitul lunii iunie 2004, Mihai Pop şi Cristian Rus, cunoscuţi şi ca „Duo van der Mixt” au realizat la Studioul Protokoll din Cluj expoziţia The Very Best of Red, Yellow and Blue, sub forma unei colecţii de obiecte strîns unite, precum poporul de odinioară şi de azi, în jurul celui mai mic numitor comun al lor, cele trei culori ale drapelului românesc. Într-un spaţiu redus ca dimensiuni şi care nu se pretează întru totul unei expuneri ample, cei doi artişti au reuşit să compună vreme de cîteva zile un mediu hiperreal (mai real decît realul, ar spune Baudrillard) în care prezenţa excesivă şi obsesivă a celor trei culori a reactivat în vizitatori senzaţia de saturaţie pe care clujenii, şi nu numai ei, o trăiesc de ani de zile în acest oraş. Desigur, totul începe cu un regret şi cu un anume reproş: că acest gest vine puţin prea tîrziu, la cîteva săptămîni după nealegerea pentru a patra oară consecutiv în funcţia de primar al oraşului a maestrului de ceremonii al acestui jalnic spectacol urban. Că, dacă el ar fi fost făcut mai devreme (cu luni sau ani), poate ar fi intensificat această senzaţie şi ar fi putut declanşa o reacţie civică, măcar o împotrivire la măsurile aberante ale administraţiei locale. Un reproş ce poate fi însă cu uşurinţă anihilat, şi încă de două ori: mai întîi, că munca de strîngere a materialului tricolor – atît obiecte cît şi fotografii acolo unde obiectele n-au putut fi colectate – a început ea însăşi cu ceva timp în urmă, pe vremea glorioasei administraţii tricolore, cînd nimic, sau aproape nimic, nu anticipa schimbarea ei. Apoi, într-un sens mai radical, că e puţin probabil ca acest gest, de expunere dorindu-se artistică, dar rămînînd ironică pe fond, făcut chiar şi mai devreme, chiar şi mai central, mai la vedere, să fi stîrnit altceva decît zîmbete condescendente în cel mai bun caz, iritare în cel mai rău, ori chiar adversitate. Căci, dincolo de intenţia primă şi clară a expoziţiei, de a demonstra cît de comună (adică, deopotrivă: banală, cotidiană, derizorie chiar, dar şi ca numitor comun al atîtora dintre noi, dintre „ai noştri”) a devenit utilizarea celor trei culori în design-ul anonim ori puternic personalizat al existenţelor noastre, există, cred, un mesaj mult mai dur şi mai durabil: anume că această utilizare stă mărturie pentru ceva mai dramatic şi mai problematic, ceva ce ţine de straturile de adîncime ale – să-i zicem – mentalitarului individual şi colectiv din societatea post-comunistă. Primitivism vizual Expoziţia ne pune aşadar în faţa unei constatări aproape surprinzătoare: că spectacolul băncilor, stîlpilor şi coşurilor de gunoi din Cluj este o parte infimă, aproape nesemnificativă în grandiosul spectacol naţional al exhibării în formele cele mai neaşteptate şi în combinaţiile cele mai voit ingenioase ale celor trei culori, doar trei, dintr-o gamă totuşi atît de largă de culori. Că nu există domeniu al vieţii noastre de zi cu zi, funcţie, suport, loc urban sau rural care să nu fi dat naştere, prin vopsire, prin aranjare, prin îmbrăcare şi decorare, acestei forme de primitivism vizual. Ludic sau grav, discret sau agresiv, public sau privat, oficial sau intim, tricolorul se insinuează peste tot, decupînd violent din fondul cenuşiu al oraşelor sau din monotonia naturii un fragment, luîndu-l cu lăcomie în posesie. Despre extremismul politic Cu siguranţă, ceea ce s-a întîmplat la Cluj, vreme de doisprezece ani, într-o tăcere complice a ceea ce pompos şi pe undeva inutil se cheamă societate civilă, nu a făcut decît să legitimeze întrebuinţarea în orice împrejurare cu putinţă a acestei combinaţii coloristice. Am spus despre această constatare că este „aproape” surprinzătoare: ea este în primul rînd surprinzătoare pentru că nici unul dintre cei care au vizitat expoziţia sau au văzut fotografiile nu au bănuit amploarea fenomenului tricolor. Sutele de obiecte şi miile de fotografii adunate (selectînd ele însele ceea ce a devenit ordine de trei culori cu intenţie şi nu dispuneri aleatorii) vorbesc despre amploarea unui fenomen pe care clujenii îl revendicau cu o perversă mîndrie locală. Dar este „aproape” şi nu cu totul surprinzătoare, dacă ne gîndim la motivaţiile politice şi mai ales extrapolitice ale celor care au susţinut administraţia naţionalistă la Cluj şi partidul respectiv în ţară. Tipul de mesaj transmis de această administraţie, formele de „luptă” politică, valorile cultivate, scenariile imaginate pot, fiecare în parte şi toate împreună, să compună pînza de fond de pe care se desprinde, la nivel epifenomenal, motivul tricolor. Să fim înţeleşi: nu spun că toţi cei care folosesc voit sau întîmplător tricolorul pentru a-şi orna cabina, gardul sau taraba sînt membri sau simpatizanţi ai Partidului România Mare; spun doar că această folosire e coerentă cu logica simplă şi redutabilă care a făcut din acest partid o forţă naţională. Mai clar: nu e vorba de a-i suspecta pe toţi „tricolorofilii” de naţionalism, ci de a denunţa simplitatea (în sensul ei cel mai rău) a judecăţii, a celei de gust îndeosebi, care îndeamnă la o asemenea folosire. Să ne gîndim încă o dată la exemplul Clujului: se dă un oraş cu un trecut intercultural specific oraşelor central-europene, se dă o intelectualitate moale şi oportunistă, incapabilă să articuleze o conştiinţă civică şi se mai dă o populaţie pestriţă, dezrădăcinată, expusă manipulării. Rezultatul: doisprezece ani de administraţie locală care a făcut exact ce a vrut cu suprafaţa oraşului, uneori numai pentru a sfida şi deci pentru a demonstra neputinţa oricărei reacţii. Prima bancă tricoloră a stîrnit ilaritate, cele o sută sau o mie au devenit, după o vreme, obişnuinţă. Primele steaguri au provocat un vag sentiment de sărbătoare, iar la unii chiar de mîndrie, pentru ca, atunci cînd în vara lui 2004 o parte dintre ele să fie date jos, prima senzaţie să fie de lipsă. Nimic din ceea ce e ridicol şi aberant nu rămîne, prin repetiţie, prin insistenţă, aşa; comunismul a demonstrat-o din plin, aberaţia lui a devenit rutină pentru milioane de oameni dispuşi azi să redevină aberanţi pentru a-şi recăpăta obişnuinţele. Marginalitate şi rezistenţă Pentru a reveni încă o clipă la expoziţie, trebuie menţionat că ea nu s-a dorit un gest politic, nici măcar un gest de protest; ea rămîne un gest marginal, fie şi numai pentru că, neacceptată de instituţiile din centru, expoziţia s-a ţinut în spaţiul primitor, dar excentrat al studioului Protokoll, greu accesibil pentru cei care-l caută şi aproape cu neputinţă de găsit daca ar fi „să-ţi iasă în cale”. Ea este marginală apoi pentru că, prin modestia intenţiei şi prin dimensiunile expoziţiei, neocupînd mai mult de două camere, ea nu a putut emite pretenţii de interogare radicală ori de provocare a unei reacţii largi (estetice sau altfel) din partea celor care au vizitat-o sau au luat cunoştinţă de ea prin catalogul său. Dar este, în fine, şi o altă marginalitate: aceea dată de condiţia actului artistic, atunci cînd el are intenţia sau curajul de a ieşi în public, cu deosebire în România de azi, unde publicul se reduce la spectatori pasivi şi/sau la telespectatori. Artisticitatea sa este aproape o scuză, un bemol pus oricărei întrebări pe care o ridică. Pentru că e făcută de artişti, adică de nişte tineri talentaţi, dar uşor inadaptaţi social, nu-i aşa, li se poate ierta această ironie fină la adresa simbolurilor noastre sfinte. De fapt, actul lor de saturare prin artă nu are nimic din grosolănia saturării politice cu tricolor. El vine, oricum, după acesta din urmă, îl parodiază, îl deturnează, însă nu schimbă prin asta nimic din brutalitatea sa. Precaritatea imaginarului Spuneam mai sus că expoziţia stă mărturie pentru ceva mai dramatic decît simpla cacofonie a culorilor. Ea dă seama – încă o dată: în felul ei, modest şi discret – pentru precaritatea imaginarului individual şi colectiv. Precaritate aici înseamnă mai mult decît sărăcie: în sărăcie, lipsa, neajunsul pot fi suportate încă printr-o anumită judecată sau printr-o anume demnitate; în precaritate, sărăcia produce efecte de profunzime prin îngustarea posibilităţilor de discernămînt şi prin grăbirea concluziilor din premise nesigure. Aşa cum demonstrează imaginile din catalogul expoziţiei, dacă unui nou-născut i se pune în gură o suzetă tricoloră, la grădiniţă va desena în cele trei culori globurile unei îngheţate (Căpşuni-Pepene-Prune?...). Mai tîrziu, i se va părea la fel de evident ca bara de protecţie a Daciei să fie vopsită şi ea ori ca bodega ordinară unde îşi bea berea zilnică să capete brusc măreţie dacă tabla din care e făcută ar fi drăguţ pictată cu roşu, galben şi albastru. Nu pun în discuţie aici posibila valoare estetică a acestor culori, prin urmare nici nu diabolizez în vreun fel utilizarea lor; de asemenea, nu aduc în discuţie nici simbolismul strident patriotic al întrebuinţării lor. Se putea la fel de bine întîmpla ca acest simbolism să mobilizeze alte culori, după cum ele însele puteau constitui baza unei manipulări estetice nereuşite. Cred că e vorba aici, aşa cum expoziţia o spune, de mai mult decît un fenomen kitsch (de o evidenţă crasă) ori de un fenomen politic extremist (prin caracterul extrem al utilizării simbolurilor naţionale). E vorba, prin obsesia tricolorului, prin aplicarea lui strictă – adică mereu în aceeaşi ordine, cu galbenul la mijloc – pe obiecte dintre cele mai derizorii, e vorba deci de felul el însuşi derizoriu, meschin, în care înţelegem, ca indivizi sau grup, să ne dăm formă publică, prin replierea pe o aparenţă minimă, dar sigură, menită să mascheze lipsa unei consistenţe interioare, la nivel psihic, moral, intelectual, dar şi la nivelul legăturii sociale. Cu alte cuvinte, devine urgent să ne revedem toate modalităţile de individualizare sau de identificare comunitară şi socială dacă tot ce a rămas pentru a ne ţine împreună e jocul mărginit, ca însăşi imaginaţia noastră, a trei culori, doar trei culori…

Şi totuşi, n-au renunţat. La cîţiva ani de la sfîrşitul deloc glorios al administraţiei naţionaliste, cînd a devenit evident pentru toată lumea că tricoloriada a fost doar un episod trecător şi neînsemnat în analele oraşului, artiştii n-au renunţat. Într-adevăr, trebuie să fii artist ca să mai poţi incomoda conştiinţele liniştite ale contemporanilor, ca să poţi extrage inactualul din actual, ca să faci pasul înapoi din calea tăvălugului actualităţii şi s-o priveşti oblic, chiorîş chiar, din unghiul care o aranjează cel mai puţin. Accelerarea istoriei la care sîntem părtaşi este un proces care ne învaţă să detestăm istoria, cu deosebire istoria recentă. În cel mai bun caz, o arhivăm, o depunem în baze de date, o codificăm informaţional şi o facem disponibilă uzului nelimitat al generaţiilor viitoare; dar stocarea istoriei nu înseamnă nicidecum, dimpotrivă chiar, respectul ei, adică asumarea ei. La fel cum comunismul se transformă în mumie (monstruoasă, diabolică, dar tot mumie) în institute şi centre de cercetare, tot aşa postcomunismul, mai scurt şi mai palid, se depune resemnat în coşciugele arhivelor. Numai că artiştii nu renunţă. Există în ei o înverşunare ce nu ţine de nevoia păstrării memoriei; e şi asta, fără îndoială: ei nu doresc, asemeni multor altora, ca aşa ceva să se repete. Dar e mai mult decît atît şi e altceva: ca în 2004, gestul lor de acum e unul de rezistenţă, orice ar mai putea însemna rezistenţa astăzi. Reactivarea momentului tricolor nu în forma unei expoziţii şi a unui catalog, de această dată, ci în forma unui volum care să îngăduie o reflecţie detaşată, distantă şi totuşi aplicată, este deopotrivă o reactivare a intenţiei iniţiale, şi anume a demonstra de cît de puţin e nevoie pentru a implanta în conştiinţa publică (niciodată articulată public şi coerent, de fapt) elemente ideatice şi empirice care să inducă în mentalul oamenilor de rînd care sîntem cu toţii senzaţia de continuitate, de comun-itate, de banalitate. Dacă acum patru ani acumularea pînă la saturaţie de tricolor într-un spaţiu expoziţional putea să dea seama de sărăcia mentalului individual şi colectiv, astăzi gestul artiştilor e capabil să developeze mecanismul care pune în mişcare, pe un fond de vid, aceeaşi propensiune spre acumulare şi spre saturaţie. Dacă tricolorul învelea goliciunea conştiinţelor şi sărăcia de idei, acum acest tricolor s-a retras, expunînd vidul în toată splendoarea lui, care este vidul şi splendoarea consumului. Primitivism Spectacolul celor trei culori se înrudea încă, în felul său caricatural şi grotesc, cu fastul medieval al ceremoniilor suverane. Simbolistica naţionalistă miza tocmai pe efectul de exces, de lipsă de măsură, dincolo de orice limită a bunului simţ, într-o comprehensiune care nu avea nevoie de o raţionalitate justificativă, ci doar de adeziunea cultuală ori de prosternarea credulă în faţa unei meschinării ridicată la statut de monument. Înlăturarea excesului de simbolistică nu înseamnă însă înlăturarea excesului, ci deturnarea lui înspre altceva. Aceeaşi absenţă de raţionalitate guvernează noul spectacol, care are şi el nevoie de credulii şi de practicanţii săi. Explozia de culori în reclamele luminoase nu este nicidecum semnul belşugului, ci al machierii abile a noii monumentalităţi mizere. Despre un alt fel de extremism Demersul administraţiei extremiste de împodobire cu simbolurile drapelului naţional a oraşului a fost ultima tentativă, destinată azi extincţiei (cel puţin pentru o vreme) de apropriere de către cetăţenii urbei, sau cel puţin în numele lor, sau măcar în numele unora dintre ei, a oraşului. Demers violent, demers discriminatoriu, mişcîndu-se mereu la limita conflictelor etnice prin mobilizarea unor motive religios-mitologice, dar demers prin care locuitorii oraşului, aceia dintre ei care se bucurau de statutul de „buni români”, erau invitaţi să-şi ia în posesie oraşul ca pe proprietatea lor cea mai de preţ. Deposedaţi de spaţiul urban tocmai de ideologia „proprietăţii întregului popor”, deposedaţi aşadar de însăşi posibilitatea apartenenţei la ceva care se cheamă „popor”, clujenii au fost provocaţi sensibil, adică în zona cea mai vulnerabilă a manipulării, să-şi recucerească oraşul, chiar dacă asta se întîmpla cu preţul ignorării sau excluderii acelora („minoritari”) care nu împărtăşeau aceleaşi calităţi de naştere, de limbă, de credinţă. Administraţia naţionalistă a dorit să păstreze oraşul mic: mic în sensul guvernării sale ca un trib, ca o familie mare, ca un sat tradiţional din Apuseni. Altfel spus, preocupările sale nu erau de ordinul urbanismului contemporan, nu angajau experţi şi comisii de specialitate decît cel mult pentru a respecta aparenţele jocului politic. Oraşul era condus de un primar care se dorea tată de familie, binefăcătorul românilor, acela care le dă şansa de a reintra în comuniune cu oraşul lor. Numai că tot acest joc era unul iluzoriu: nici măcar apelul la simbolurile sacre ale românităţii nu putea bloca un proces care începuse deja în anii ’90 de expropriere ireversibilă a cetăţenilor de oraşul lor. De aceea, putem spune, cu o metaforă, că, în tentativa sa de a-şi însuşi spaţiul urban, de a-l face tocmai prin exces pe măsura celor care îl locuiesc, primarul naţionalist a aruncat un ultim giulgiu peste cadavrul deja în descompunere al oraşului. Nici muzica populară, nici florile, nici faţadele colorate nu putea întoarce oraşul la sat. Nici măcar sătenii care locuiesc de cîteva decenii bune la oraş – şi care n-au deprins niciodată pe de-a-ntregul lecţia civilităţii – nu mai vor să se întoarcă la sat. Drept dovadă, în clipa în care li s-a oferit o alternativă mai atrăgătoare, n-au ezitat să arunce deoparte şi departe steagurile, băncile, pînă şi coşurile de gunoi, să voteze altfel şi să ia cu asalt mall-urile oraşului, noile spaţii ale sărbătorilor cotidiene. Destrămarea urbanităţii şi transformarea oraşului într-un nod de fluxuri este un proces care a început de mult şi a cărui mişcare ireversibilă n-a putut fi oprită de proiectul irealist al îmbălsămării tricolore. Atunci cînd giulgiul a fost îndepărtat, sub scoarţa lui nu se mai afla nimic. Zonă Marginalitatea actului artistic a fost posibilă într-un oraş care se structura – sau care dorea să se structureze – în mod strict într-o relaţie centru-periferie: un centru suprainvestit simbolic, un centru gîndit ca loc festiv de întîlnire capabil să ierarhizeze totalitatea spaţiului urban în funcţie de apropierea sau îndepărtarea simbolică de el. Oraşul tricolor cerea locuitorilor săi să semneze prin participare la celebrări declaraţia de ataşament la valorile pe care le concentra în spaţiul restrîns din jurul monumentelor sale: statui, biserici, cruci, plăcuţe etc. El pretindea încă o adeziune de simţire, a cărei intensitate se cerea dovedită prin prezenţa la sărbătorile a căror frecvenţă creştea pe măsura tocmai a slăbirii acestei prezenţe. Oraşul post-tricolor este mai curînd zona urbană în care diferenţa dintre centru şi periferie se răstoarnă: centrul este spaţiul precis delimitat care se cuvine muzeificat, redat – zice-se – pietonilor, adică turiştilor, fie ei din alte locuri sau localnici deveniţi ei înşişi turişti, zonă retrasată de urbanişti şi controlori de trafic pentru a fluidifica traficul şi, în timp, pentru a-l elimina sau a-l ascunde sub oraş. Periferiile au devenit noile zone de atracţie, noile centre dispersate în afara centurii urbane, pretins modeste în revendicarea lor de ataşament, întrucît par a nu mai cere nimic indivizilor, însă le confiscă totul. Oraşul se recompune ca simulacru sub acoperişul fragil al marilor suprafeţe de consum, găzduind pieţe, fîntîni şi concerte ca pentru a desăvîrşi transformarea în stafie a fostului „adevărat” oraş. Mizeria simbolică Practicile simbolice puse în scenă şi în spectacol de administraţia naţionalistă n-au putut mobiliza (dimpotrivă…) dorinţa unor citadini care au preferat de multă vreme să-şi investească energia libidinală în altceva decît în gesturi patriotice. Nu trebuie să ne facem iluzii şi să credem că, prin canalizarea aceste energii înspre consum, mitologia naţionalistă ar fi dispărut complet: nu putem exclude situaţia în care, dezgustaţi şi umiliţi zilnic de avalanşa de produse tot mai mizere şi de abundenţa imaginilor bogăţiei, oamenii să regăsească într-o răbufnire egoistă plasa de siguranţă a demnităţii naţionaliste, ca un refugiu efemer, dar posibil violent, din calea celeilalte violenţe, mai insidioase şi mai durabile, a distrugerii capacităţilor de individuare şi de identificare. Precaritatea cultivată sistematic de decenii întregi încoace la nivelul imaginarului individual şi colectiv este de-abia acum exploatată în întregime de industriile de servicii, culturale şi de marketing care, modelînd noul proletar – omul privat de priceperile sale, dar şi omul deposedat de dorinţele sale şi de arta sa de a trăi – provoacă di-socierea mediilor asociative şi ceea ce Bernard Stiegler a putut să numească „mizeria simbolică”: ruptura ireversibilă între producătorii de simboluri şi consumatorii de simboluri şi dispariţia deopotrivă a lui philia, ca „atenţie pasionată pentru existenţa celuilalt, ca pasiune şi răbdare pentru consistenţe, adică pentru obiecte care nu există şi care dau totuşi existenţelor cunoaşteri sublime prin care se deschid practica, trăirea, contemplaţia”, şi a lui aisthesis, acea senzaţie politică care oferă deprinderea vieţii în comun, care îi face pe indivizi să înveţe să trăiască împreună şi să se suporte unii pe ceilalţi (1). Simularea tricoloră a comuniunii naţionale s-a împlinit ca simulare tocmai prin compromiterea oricărei idei şi posibilităţi de comuniune, şi prin explozia adevărului brutal al fluxurilor în care sînt prinse şi izolate existenţele noastre, tot mai sinistrate estetic şi tot mai supuse condiţionărilor unei industrii care face din libidoul nostru principala sa materie primă.

(1) Acelaşi Bernard Stiegler mai spune: „Politica este arta de a garanta o unitate a cetăţii în dorinţa sa de viitor comun, în in-dividuarea sa, în singularitatea sa ca devenire-unul. O asemenea dorinţă presupune un fond estetic comun. A-fi-împreună înseamnă a fi împreună în mod sensibil. O comunitate politică este deci comunitatea unei simţiri. Dacă nu suntem capabili să iubim împreună lucrurile (peisaje, oraşe, obiecte, înfăptuiri, limbi etc.) nu ne putem iubi unii pe alţii” (Cf. De la misère symbolique. 1. L’époque hyperindustrielle, Galilée, Paris, 2004). Dacă iubire cu forţa nu s-a putut, mai bine fără nici un fel de iubire, mai bine fără celălalt, mai bine fără politică…