Hipermarket şi hipermarfă

La treizeci de kilometri, în sensul giratoriu, indicatoarele vă arată calea spre aceste mari centre de triaj care sînt hipermarketurile, spre acest hiperspaţiu al mărfii, în care se elaborează din multe puncte de vedere o nouă socialitate. Trebuie văzut felul în care el centralizează şi redistribuie o întreagă regiune, cum concentrează şi raţionalizează orarele, parcursurile, practicile – creînd o imensă mişcare de du-te-vino, asemănătoare cu a commuter-ilor din suburbii, absorbiţi şi rejectaţi la ore fixe de locul lor de muncă.

În profunzime, aici e vorba de un alt soi de muncă, de o muncă de aculturare, de confruntare, de examinare, de cod şi de verdict social: oamenii vin să găsească aici şi să selecţioneze obiecte-răspuns la toate întrebările pe care pot să şi le pună; sau, mai degrabă, vin ei înşişi ca răspuns la întrebarea funcţională şi dirijată pe care o constituie obiectele. Obiectele nu mai sînt mărfuri; ele nu mai sînt nici măcar semnele ale căror sens şi mesaj îl descifrăm şi pe care ni-l apropriem, sînt teste, chiar ele ne interoghează şi noi sîntem somaţi să le răspundem, iar răspunsul e inclus în întrebare. La fel funcţionează toate mesajele media: nici informaţie nici comunicare, ci referendum, test perpetuu, răspuns circular, verificare a codului.

Nici un relief, nici o perspectivă sau o linie de fugă în care privirea ar risca să se piardă, ci un ecran total pe care panourile publicitare şi produsele însele, în expunerea lor neîntreruptă, funcţionează ca semne echivalente şi succesive. Există angajaţi care se ocupă doar cu refacerea avanscenei, cu aranjarea la suprafaţă a rafturilor, acolo unde prelevarea consumatorilor a creat o gaură. Autoservirea sporeşte această absenţă de profunzime: un acelaşi spaţiu omogen, fără mediere, reuneşte oamenii şi lucrurile, un spaţiu al manipulării directe. Dar cine pe cine manipulează?

Chiar şi represiunea se integrează ca semn în acest univers al simulării. Represiunea devenită disuasiune nu e decît un semn în plus în universul persuasiunii. Circuitele de televiziune antifurt fac şi ele parte din decorul simulacrelor. O supraveghere perfectă a tuturor punctelor ar necesita un dispozitiv de control mai greoi şi mai sofisticat decît însuşi magazinul. Nu ar fi rentabil. Ceea ce e pus în practică este, aşadar, o aluzie la represiune, un „tras cu ochiul” de acest ordin; acest semn poate atunci coexista cu toate celelalte şi chiar cu imperativul invers, de exemplu cu acela pe care îl exprimă imensele panouri care vă invită să vă destindeţi şi să alegeţi liniştiţi. De fapt, aceste panouri vă pîndesc şi vă supraveghează la fel de bine, sau la fel de puţin, ca televiziunea „poliţienească”. Aceasta vă priveşte, voi vă priviţi în ea, amestecaţi cu ceilalţi, e oglinda fără spate a activităţii de consum, joc de dedublare şi de redublare, care închide această lume asupra ei înseşi.

Hipermarketul e inseparabil de autostrăzile care asigură accesul la el şi care îl alimentează, de parcările cu marea lor de automobile, de terminalul calculatorului – şi mai încolo, în cercuri concentrice – de întregul oraş, ca ecran funcţional total al activităţilor. Hipermarketul seamănă cu o mare uzină de montaj, cu diferenţa că, în loc să fie legaţi de fluxul de producţie printr-o constrîngere raţională continuă, agenţii (sau pacienţii), mobili şi descentraţi, dau impresia că trec de la un punct la altul al lanţului după circuite aleatorii. Orarele, selecţia, cumpărarea, sînt aleatorii şi ele, spre deosebire de practicile de muncă. Dar este totuşi vorba de un lanţ, de o disciplină programatică, ale cărei interdicte s-au şters în spatele unei faţade de toleranţă, de uşurinţă şi de hiperrealitate. Hipermarketul e deja, dincolo de uzină şi de instituţiile tradiţionale ale capitalului, modelul oricărei forme viitoare de socializare controlată: retotalizare într-un spaţiu-timp omogen a tuturor funcţiilor dispersate ale corpului şi ale vieţii sociale (muncă, timp liber, hrană, igienă, transporturi, media, cultură); retranscriere a tuturor fluxurilor contradictorii în termeni de circuite integrate; spaţiu-timp al unei întregi simulări operaţionale a vieţii sociale, a unei întregi structuri de habitat şi de trafic.

Model de anticipaţie dirijat, hipermarketul (mai ales în Statele Unite) există înaintea aglomerării; el face posibilă aglomerarea, în timp ce piaţa tradiţională era în inima cetăţii, loc în care se întretăiau satul şi oraşul. Hipermarketul e expresia unui întreg mod de viaţă din care a dispărut nu numai satul, ci şi oraşul, pentru a face loc „aglomerării” – zoning urban funcţional, semnalizat în întregime, al cărui echivalent este, ca micromodel pe planul consumului. Dar rolul lui depăşeşte de departe „consumul”, iar obiectele nu mai au în el o realitate specifică: ceea ce primează este articularea lor serială, circulară, spectaculară, viitor model al raporturilor sociale.

„Forma” hipermarket ne poate ajuta să înţelegem despre ce e vorba în sfîrşitul modernităţii. Marile oraşe au văzut născîndu-se, în aproximativ un secol (1850-1950) o generaţie de mari magazine „moderne” (multe purtau acest nume, într-un fel sau în altul), dar această modernizare fundamentală, legată de cea a transporturilor, nu a bulversat structura urbană. Oraşele au rămas oraşe, în timp ce noile oraşe sînt satelizate de hipermarket sau de shopping center, deservite de o reţea programată de tranzit, încetînd să mai fie oraşe, pentru a deveni aglomeraţii. O nouă morfologie a apărut, care ţine de tipul cibernetic (adică reproducînd la nivelul teritoriului, al habitatului, al tranzitului, scenariile de comandă moleculară ale codului genetic) şi a căror formă e nucleară şi satelitică. Hipermarketul ca nucleu. Oraşul, chiar modern, nu-l mai absoarbe. Hipermarketul e cel care stabileşte o orbită pe care se mişcă aglomeraţia. El serveşte de implant noilor agregate, aşa cum o fac uneori universitatea sau uzina – nu uzina secolului al XIX-lea, nici uzina descentralizată care, fără să spargă orbita oraşului, se instalează la periferie, ci uzina de montaj, automatizată, cu comandă electronică, adică cea care corespunde unei funcţii şi unui proces de muncă complet deteritorializate. În cazul acestei uzine, ca în cazul hipermarketului sau al noii universităţi, nu mai avem de-a face cu funcţii (comerţ, muncă, cunoaştere, timp liber) care se autonomizează şi se deplasează (ceea ce caracterizează încă desfăşurarea „modernă” a oraşului), ci cu un model de dezintegrare a funcţiilor, de indeterminare a funcţiilor şi de dezintegrare a oraşului însuşi, care e transportat în afara oraşului şi tratat ca un model hiperreal, ca nucleu al unei aglomerări de sinteză care nu mai are nimic de-a face cu un oraş. Sateliţi negativi ai oraşului, care traduc sfîrşitul oraşului, chiar al oraşului modern, ca spaţiu determinat, calitativ, ca sinteză originală a unei societăţi.

Am putea crede că această implantare corespunde unei raţionalizări a diverselor funcţii. Dar, de fapt, pornind de la momentul în care o funcţie s-a hiperspecializat pînă în punctul în care a putut fi proiectată în întregime pe teren, „la cheie”, ea îşi pierde finalitatea proprie şi devine cu totul altceva: nucleu polifuncţional, ansamblu de „cutii negre” cu input-output multiplu, focar de convecţie şi de distrugere. Aceste uzine şi aceste universităţi nu mai sînt nici uzine nici universităţi, iar hipermarketurile nu mai au nimic dintr-o piaţă. Stranii obiecte noi, al căror model absolut e centrala nucleară şi de unde iradiază un soi de neutralizare a teritoriului, o putere de disuasiune care, în spatele funcţiei aparente a acestor obiecte, constituie, fără îndoială, funcţia lor profundă: hiperrealitate a nucleelor funcţionale, care nu mai sînt deloc funcţionale. Aceste noi obiecte sînt polii de simulare în jurul cărora se elaborează, spre deosebire de vechile gări, uzine sau reţele de transport tradiţionale, altceva decît o „modernitate”: o hiperrealitate, o simultaneitate a tuturor funcţiilor, fără sfîrşit, fără viitor, o operaţionalitate în toate direcţiile. Dar, fără îndoială, şi crize şi chiar catastrofe noi: Mai ’68 a început la Nanterre, nu la Sorbona, adică într-un loc în care, pentru prima dată în Franţa, hiperfuncţionalizarea „extra muros” a unui loc al cunoaşterii echivalează cu o deteritorializare, cu o dezafectare, cu o pierdere a funcţiei şi a finalităţii acestei cunoaşteri, într-un ansamblu neo-funcţional programat. Aici, o violenţă nouă, originală, a luat naştere ca răspuns la satelizarea orbitală a unui model (cunoaşterea, cultura) al cărei referenţial e pierdut.

Fragment din lucrarea lui Jean Baudrillard, Simulacru si simulare, tradusa de Sebastian Big la Idea. Text de citit de placere (de preferinta dupa shopping), dar si de  folosit ca posibil material bibliografic pentru cei care au urmat cursurile mele despre Arhitectura si filosofie.

Ca un update la textul lui Baudrillard, sugerez un capitol dintr-o lucrare a lui Bernard Stiegler, disponibil aici in limba franceza si aici in limba engleza.