Să ne oprim o clipă din seria de întrebări şi să ne aducem aminte că pentru antici, înţelepciunea consta tocmai într-o formulă opusă: numai acela care a trecut prin viaţă, acela pentru care viaţa este mai mult un trecut decît un prezent şi un viitor, numai acela a ajuns la stadiul deplinei maturităţi şi înţelepciuni, care consta în faptul de a învăţa, de a şti să mori. Despre aceste mari personalităţi ale unor lumi de mult apuse ni se spune, printre altele că au ştiut să moară: Socrate însuşi este exemplul cel mai dramatic al acestei ştiinţe a morţii. De la el încoace, vreme de 2500 de ani, sînt prea puţini aceia care au putut să atingă această artă sublimă, nu a morţii, ci a învăţării ei, a deprinderii ei, a obişnuinţei cu ea înainte ca moartea să lovească brusc şi necruţător în miezul vieţii înseşi. Nu e nimic morbid în această ştiinţă, ne-o spun gînditorii de la Platon pînă la Heidegger, mortalitatea e înscrisă în însăşi fiinţa noastră, noi trăim întru moarte, iar posibilitatea ei e permanentă. Prin asta nu înţelegem, desigur, că ar trebui să trăim în panica provocată de clipa ce vine, ci că numai dacă înţelegem şi asumăm pe deplin această posibilitate, cea a cărei împlinire le anulează pe toate celelalte, numai atunci sîntem cu adevărat noi înşine, autentici, ar spune unii filosofi. Prin urmare, a şti să mori este nu doar ceva dificil, dar şi ceva cu totul rar, căci nu pare a fi dat oricui să ajungă la această artă: nu sîntem niciodată pregătiţi să o deprindem, nu vrem să învăţăm să murim, vrem, dimpotrivă, mereu şi mereu, să trăim, să învăţăm să trăim, să nu încetăm a învăţa să trăim.
Dar ce poate să însemne aşa ceva: „să înveţi să trăieşti?” Înveţi pentru un examen, înveţi să mergi pe bicicletă, înveţi să vorbeşti o limbă străină, deci lucruri care vin din afara ta, şi examenul, şi bicicleta şi limba străină. Te deschizi prin aceasta unor experienţe noi, îţi îmbogăţeşti lumea, bucurîndu-te sau întristîndu-te din aceste noi învăţături şi învăţăminte. Dar chiar să înveţi să trăieşti? Adică să înţelegem din asta că propria noastră viaţă, unul din puţinele lucruri pe care le avem doar pentru noi înşine, nu ne-ar fi, nici măcar acesta, propriu, că ar trebui să-l deprindem de la alţii sau chiar prin efort propriu? Că alţii ne-ar obliga să aflăm cum e să trăieşti, sau că noi înşine ar trebui să ne supunem unui chinuitor efort pentru a afla, în cele din urmă ce?, că trăim, că trebuie să trăim? Cu siguranţă, ceva pare să ne scape la prima vedere din raţionamentul filosofului francez. Să ne întoarcem, de aceea, pentru o clipă, la textul lui.
Atunci cînd îşi deschide o carte din 1993, se întreabă cu aceeaşi perplexitate ca a noastră: „Dar a învăţa să trăieşti, a învăţa acest lucru prin tine însuţi, de unul singur, a te învăţa acest lucru pe tine însuţi să trăieşti („aş vrea să învăţ să trăiesc, în sfîrşit”), nu reprezintă oare, pentru insul viu, imposibilul însuşi? Nu este oare tocmai ceea ce logica însăşi interzice? A trăi, prin definiţie, nu se învaţă. Nu prin sine însuşi, de la viaţă prin viaţă. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat la marginea vieţii. Pe marginea interioară sau pe cea exterioară, este vorba, aici, de o heterodidactică între viaţă şi moarte”. Dacă a învăţa să mori nu e dat oricui şi nu oricînd, a învăţa să trăieşti pare a fi imposibilul însuşi. Şi să ne înţelegem de ce, nu e nevoie de prea multă filosofie pentru asta: faptul de a fi în viaţă este unul dat, atîta cît sîntem fiecare sîntem în viaţă, trăim, nu e nevoie să mai învăţăm să trăim; e ca şi cum am spune că mergînd pe jos învăţăm să mergem pe jos, ceea ce nu e doar plictisitor, ci şi lipsit de sens. Prin definiţie, spune filosoful, viaţa nu se învaţă, pentru că o purtăm fiecare şi în felul unic al fiecăruia de a fi. Nu poţi să înveţi de unul singur să fii; desigur, tragem învăţăminte din experienţele trecute, ale noastre personale sau ale celorlalţi, dar asta e tot ce înseamnă a învăţa să trăieşti?
Şi totuşi, o portiţă e lăsată deschisă spre învăţare, ba chiar două: învăţăm, eventual, de la celălalt, mai ales de la celălalt aflat la marginea vieţii. Ştim că Derrida e un autor extrem de atent cu cuvintele lui şi de aceea trebuie să acordăm tot atîta atenţie fiecărui cuvînt: aflat la marginea vieţii, spune el… Aflat pe pragul acela îngust, pe care cel mai adesea nici nu-l sesizăm, între viaţă şi moarte. Cel aflat pe acel prag mai e pentru o clipă cu noi, printre noi, apoi nu mai e… Însă reprezentarea filosofului nu se opreşte aici: cel aflat pe margine nu este doar cel care-şi împlineşte viaţa şi care, asemenea unui papă recent dispărut, face cu mîna vieţii şi viilor, morţii şi morţilor. A se afla pe acea margine este mult prea rar o alegere; mai mult, de prea multe ori ea însăşi ne alege pe noi, viaţa hotărăşte care e pragul pe care se desparte de noi. Pentru Derrida, aşadar, nu e vorba doar de posibilitatea încheierii la un moment dat a vieţii, ci, aş îndrăzni eu să forţez gîndul lui, de faptul că această posibilitate e prezentă în fiecare clipă, fără nici un răgaz, fără nici o milă, fără nici o speranţă. Viaţa la limita vieţii, simpla supravieţuire, nimic mai mult decît faptul de a respira, de a mînca pentru a nu muri de foame, de a fi expus în fiecare clipă surprizei tragice a clipei ce vine. Bolnavi, bătrîni, săraci, soldaţi, prizonieri, cîţi alţii sînt aceia care n-au învăţat niciodată să trăiască sau, ceea ce îmi pare acelaşi lucru, care n-au învăţat niciodată decît să trăiască.
Dar filosoful continuă: „Nimic mai necesar, totuşi, decît această înţelepciune. Este etica însăşi: a învăţa să trăieşti – singur, prin/din tine însuţi”. Este vorba deci de o înţelepciune mult mai modestă decît aceea a marilor spirite ale antichităţii: aici nu mai avem de-a face cu Socrate care în gestul supremei demnităţi alege să bea otrava, în loc să trăiască în minciună şi umilinţă. Aici avem de-a face cu mii, cu milioane de anonimi pentru care nici de umilinţă nu mai e vorba. Iar etica despre care aminteşte autorul este mai întîi de toate un etos, o obişnuinţă, o ancorare minimală în repetiţie, în certitudinea viitorului celui mai apropiat. O asemenea etică este făcută posibilă de ceea ce, în alte contexte, în cursuri, seminarii şi discuţii am putut numi precaritate. Înainte de a fi sărăcie în sensul lipsei de bani, de casă, de mijloace materiale, precaritatea este sărăcia vieţii şi sărăcia experienţei vieţii. Ea este, dacă-mi permiteţi jocul pînă la capăt, şi experienţa sărăciei vieţii. Adică, spus mai simplu, viaţa care nu se deschide înspre nimic altceva decît înspre minima ei continuitate nesigură. Nimic mai mult decît a respira, a hrăni organicul care ne aduce în apropierea oricărei alte forme de viu, de la plantă, trecînd prin amibă sau fluture pînă la animalul care pradă şi ucide un alt animal pentru a trăi. Supravieţuire pură, ceea ce e totuna cu subvieţuire, viaţă sub pragul vieţii, de-abia atingîndu-l, aşa cum suflul unui muribund de-abia atinge obrazul celui care doreşte să afle dacă mai este în viaţă, aşa cum pe ecranul unui cardiograf linia se frînge cu o clipă înainte de se îndrepta, monosilabic, înspre nicăieri.
Dar ce anume putem învăţa noi de la ei? Ce fel de etică poate să fie aceea care nu poate să facă mai mult decît să întindă o clipă vie înspre următoarea, nepromiţîndu-i nimic? Etica ne vorbeşte despre norme şi valori de urmat, despre credinţe şi convingeri, despre comportamente complexe, dar coerente, de-a lungul vieţii. Etica pare cu totul suspendată pentru aceşti oameni, ei nu doar că nu-şi permit luxul unor valori şi convingeri, nu doar că îşi văd zguduite zi de zi toate credinţele, ci îşi consumă toată energia vitală pentru a salva clipa următoare, se epuizează doar pentru a-şi amîna scadenţa, cu încă puţin, şi încă puţin, tot mai aproape de capăt… Să-i dăm crezare lui Derrida şi să recunoaştem, odată cu el, că este etica însăşi. Că nu există o altă etică în afara acesteia, că orice valoare a vieţii individuale şi comune îşi găseşte rădăcina cea mai profundă în precaritatea viului. Un alt autor pe care l-am citat în cursurile noastre, Hans Jonas, putea să spună, şi el, că viul, înainte de a fi om, animal sau plantă, este deja o alegere, o interpretare; că organicul, spre deosebire de anorganic nu este indiferent faţă de lume şi nici lumea nu este indiferentă în raport cu el. Că o tensiune îl străbate întotdeauna, provenind din lupta cu exteriorul şi din lupta cu sine însuşi. Înainte ca noi să interpretăm lumea şi să o construim după placul nostru (sau al altora…), viul interpretează deja în noi, face acele alegeri fără care toate celelalte alegeri nu ar fi cu putinţă. Numai că umanul, înţeles şi ca regn biologic, dar şi ca formă superioară de organizare a viului, căpătînd de la lume şi oferind lumii înţelesuri metafizice, nu se reduce la aceste alegeri pe care, cu un alt termen, le-am putea rezuma drept metabolism. Nimeni nu trăieşte, sau nu ar trebui să trăiască, dacă ar fi să urmăm frumoasele filosofii revoluţionare, la acest nivel metabolic. Şi totuşi, lumea e plină de asemenea oameni pur metabolici. Dacă viaţa e interpretare, atunci interpretarea vieţii acestor oameni face din ea ceva cu totul nedrept. Pentru toţi aceştia, a alege devine cu neputinţă, orice libertate şi orice demnitate sînt anulate, ori cel puţin subordonate supravieţuirii. În faţa supravieţuirii stă nedreptatea, în faţa ei, înăuntrul ei chiar, viaţa aproape că nu merită să fie trăită. Atunci, probabil, a învăţa să trăieşti înseamnă a învăţa că viaţa merită trăită. Iar aceasta fraza nu e scoasă, ştiţi prea bine, din manualele celor care îi consiliază pe tinerii deprimaţi. Pentru milioane de oameni, într-o lume din ce în ce mai nedreaptă, sau dreaptă doar în strigătul disperat pentru recunoaşterea drepturilor elementare ale oamenilor, a învăţa să trăieşti înseamnă a căuta chinuitor în viaţa însăşi ceva care să o facă demnă de a fi trăită.
„Sîntem cu toţii nişte supravieţuitori cu suspendare, amînaţi”, mai spune acelaşi Derrida. Dar timpul unui asemenea suspendări, amînări, nu este egal pentru toţi. Pentru unii el este nu doar scurt, ci şi surprinzător de scurt, în sensul în care surpriza întreruperii lui, condensării şi ştergerii lui este totală. Precaritatea originară se află, pînă la urmă, dincoace de viaţă şi de moarte, ea se află în supravieţuire. În limba germană, supravieţuire se spune în două feluri: „überleben”, a supravieţui morţii, aşa cum o carte poate supravieţui dispariţiei autorului său, dar şi „fortleben”, a continua să trăieşti. Dacă admitem că cele două cuvinte nu se suprapun, atunci învăţarea de care am vorbit de la început se referă mai degrabă la al doilea: căci învăţînd de la alţii, de la cei aflaţi la marginea vieţii, nou-născuţi, dar şi oameni în vîrstă, săraci dar şi bolnavi, nu învăţăm pentru noi înşine doar cum să rămînem într-un fel vii în memoria celor care ne succed, ci, într-un sens etic mult mai profund, cum să învăţăm să continuăm să trăim, cum să facem în aşa fel încît viaţa noastră să nu fie doar un proiect pentru posteritate, prin actele bune pe care le săvîrşim, ci şi cum, prin viaţa noastră să îngăduim ca alte vieţi să fie posibile. Să explicăm această ultimă afirmaţie în încheiere.
Spuneam mai înainte că afirmaţia lui Derrida, „Apprendre à vivre, enfin”, trezeşte mai multe nelinişti. Una dintre ele se referă la ultimul cuvînt din această afirmaţie: căci ce poate să însemne enfin, în sfîrşit? Cum adică să învăţăm, în sfîrşit, să trăim? Nu am ştiut s-o facem pînă acum? Nu am ştiut s-o facem la timp? De unde ne-ar veni inspiraţia, experienţa sau înţelepciunea ca să învăţăm, în sfîrşit, să trăim? Să nu ne grăbim a răspunde şi mai ales să nu ne lăsăm înşelaţi de sensul de încheiere pe care îl aduce acest „în sfîrşit”. Cred că el ne permite, cu forţa unui imperativ, a unei porunci de urmat, să facem legătura între precaritatea vieţii şi responsabilitatea faţă de viaţă. Căci tocmai pentru că viaţa ne este dată ca precară, adică în mod condiţionat, grevată de o incertitudine şi de o neîmplinire originară, tocmai de aceea primul imperativ este cel al responsabilităţii. Şi nu doar al responsabilităţii pentru noul-născut, ori pentru bătrînul aflat la capăt de drum, ca două figuri care cheamă la responsabilitate, ci al aceleia care, infiltrînd viaţa celor care trăiesc astăzi, să facă nu doar posibilă, nici doar suportabilă, ci de-a dreptul demnă viaţa celor de mîine. Este adevărat că atunci cînd spunem: „să învăţăm în sfîrşit, să învăţăm odată, să trăim”, din spusa noastră răsună un ecou de gravitate. Însă aceasta trebuie să se facă auzită tocmai pentru că, spune filosoful francez, „nici o justiţie nu pare posibilă în lipsa principiului vreunei responsabilităţi, mai presus de orice prezent viu, faţă de fantomele celor care nu s-au născut încă sau care sînt deja morţi, victime sau nu ale războaielor, ale violenţelor, politice sau de alt fel, ale opresiunilor imperialismului capitalist sau ale tuturor formelor de totalitarism… Fără această responsabilitate şi acest respect faţă de justiţia cu privire la cei care nu sînt de faţă, la cei care nu mai sînt sau (am întări noi) nu sînt încă prezenţi şi vii, ce sens ar avea să ne întrebăm „unde?”, „încotro?”.
(Fragmente din cursul festiv sustinut la invitatia absolventilor de la Departamentul de Filosofie al UBB în iunie 2008. Le dedic, ca si atunci, acest text lor si tuturor studentilor sau absolventilor care nu inceteaza sa reinvete sa traiasca, dincolo de evenimente sau in ciuda lor.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu