Migrînd prin identitate

Augustin Ioan: Nu mai sîntem nici cu totul plecaţi, dar, de asemenea, nu mai sîntem nici integral sosiţi altundeva. Pe deasupra – şi prin capilarele – stabilităţii de odinioară, localul şi globalul îşi dau mîna, informîndu-se unul pe celălalt. Cei care au anunţat moartea identităţii locale de mîna globalităţii s-au grăbit. Dimpotrivă, pare că globalitatea cea mai acerbă devine vehiculul prin care localitatea ultimă se ex-pune în lume în chiar diferenţa sa. Prezenţa noastră şi „casa” ne sînt identificabile de-a lungul traiectoriilor de deplasare frecventă, de migraţiune. Putem mai degrabă stabili modele de migraţiune decît arăta un punct/moment de stabilitate, de odihnă. În absenţa punctului fix, a destinaţiei ultime şi stabile, migranţii de astăzi se mulţumesc cu destinaţia cu cea mai mare rată de recurenţă, cu imaginea cel mai frecvent asociată cu odihna sau cu hrana, care nu mai este neapărat locuinţa de „acasă”. Or, în aceste condiţii, ce mai ducem cu noi din – sau ce surogat propunem pentru a înlocui – „spiritul locului”.

Cum să înţelegem această frază, „nu mai sîntem nici cu totul plecaţi, dar, de asemenea, nu mai sîntem nici integral sosiţi altundeva”? Prin ce anume, mai precis, ar fi identitatea legată de un punct de plecare şi/sau de un punct de sosire? Înainte de a fi spaţială şi situată local, identitatea este pentru Moderni un proiect, chiar o proiecţie: subiectul cunoaşterii şi al acţiunii se dă pe sine ca întins, aşezat pe o traiectorie, care este traiectoria realizării chiar acestui sine. El mizează pe această dublă certitudine sau, mai curînd, aspiraţie la certitudine: trebuie să existe o origine (un temei, o raţiune suficientă de a fi), precum şi o finalitate, un ţel de atins, care informează şi mobilizează împreună subiectul în căutarea propriei sale împliniri. Dar revoluţia modernă pare să fi ajuns la sfîrşitul său: vis utopic sau sîngeros, a cărui îndeplinire a putut să fie adeseori însoţită de crude sacrificii, identitatea s-a repliat azi pe figurile efemere ale unei subiectivităţi pe veci fragmentare. Ea renunţă (indiferent dacă de bună voie sau constrînsă) să suprime sau să topească într-un tot diferenţele, pentru a le exploata pragmatic şi pentru a face din ele uneltele flexibile unei prezenţe la sine şi ale unei prezentări în faţa celorlalţi, în contexte instabile. 
Într-adevăr, globalismul nu distruge identitatea locală, ci o transformă radical. O transformă printr-un şi într-un joc neîncetat de forme-de-viaţă sau de traiectorii subiective de viaţă. Migranţii de astăzi, cei care îşi părăsesc casele pentru a munci altundeva, dar şi cei care nu-şi părăsesc casele, fiind însă disjuncţi de un loc ferm din care să-şi extragă identitatea ori care să le servească de sol şi soclu pentru construirea unei identităţi, se subiectivează pe traseele spaţiale sau nespaţiale ale existenţelor lor: o subiectivitate pe care o putem înţelege de-acum ca oprire momentană, punct de intensificare sau nod prin care trec fluxurile cele mai diverse. Mai mult decît dislocat, ne spune în altă parte arhitectul, subiectul contemporan este sfîşiat, cu o sfîşiere care nu are nimic tragic ori apocaliptic în ea, căci nu mai face semn către o întoarcere în natal, nici către o un sfîrşit de drum, ea nu mai utilizează limbajul sacrificiului, al pierderii de sine ca etapă necesară în vederea unei ulterioare regăsiri sau împliniri. Sfîşierea sa este doar o consecinţă a abandonării cinice a ideii unui proiect unic de viaţă. Sîntem migranţi atîta vreme cît facem din orice structură (spaţială, culturală, spirituală, religioasă, afectivă) un pămînt de primire, care, în chip de refugiu momentan, ne permite să ne tragem sufletul înainte de a o lua de la capăt în aventura descoperirii lumii şi a nouă înşine.