Iliescu, Vadim, Becali, Vanghelie… Istoria noastră recentă, contemporaneitatea noastră, dar şi felul în care ne vom recunoaşte unii pe alţii peste timp, aproape ca o forma de salut, va trece şi prin aceste nume. Nu mai contează cine anume stă în spatele lor, persoana fizică X sau Y; ci faptul că secretăm (şi nu vom înceta s-o facem) ca societate, astfel de personaje conceptuale, astfel de imagini, de simboluri şi modele. Cotidianul nostru s-a umplut pînă la saturaţie, din ianuarie 1990 pînă azi, cu voia şi mai ales fără voia noastră, de existenţa toxică unor astfel de personaje. Ele nu vor înceta să se împuiască, să infesteze masiv şi sistematic, în întregime si în profunzime, ţesuturile societăţii, ale imaginaţiei şi limbajului şi dispoziţiilor noastre afective; în jurul lor, vor continua să mişune armate de trepăduşi mediatici, pentru care nu există nici un soi de reper etic sau deontologic, pentru care nu există decît satisfacţia (i-am spune maladivă, dacă nu ar fi numaidecît pecuniară) a clipei în care balonul de săpun plezneşte la izbirea de o masă inertă: un nimic care face zgomot, nimicuri peste nimicuri, îngrămădindu-se zgomotos pe sticlă şi pulverizîndu-se ca nişte efemeride. Un zgomot devenit bruiaj permanent, menit să dezorienteze mai ales atunci cînd promite călăuzire, să inducă fără încetare confuzia si excitatia, acea stare de tulburare a psihicului individual şi colectiv care-l face vulnerabil la orice fel de stimuli, oricît de excentrici şi îndoielnici, dar cu siguranţă devastatori în planul discernămîntului şi al afectivităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu