Criza de criza nu e „baiat de baiat”, nu e o întarire a ei, ci deficitul ei, neputinta ei. Anul 2009 sta în mod fals sub semnul crizei. Din toate partile, haotic si asurzitor, ipocrit si justificator, auzim si vedem numai criza, criza, criza. Da, a fost criza, au ramas oameni pe drumuri, din America pîna în România, s-au închis mii de firme, au falimentat întreprinderi profitabile, samd. Dar toate acestea, masive, insuportabile, dureroase, nu dau seama înca de ce este sau ar trebui sa fie criza în întelesul ei cel mai propriu, ca moment critic, clipa a deciziei inevitabile si urgente, clipa a punerii în cauza a sinelui si a tuturor celorlalti care pot sa depinda de un sine.
Un razboi, un cataclism, o epidemie, o moarte, multe morti, sînt crize, surse de criza si configuratii de criza. În momente critice de conflict, de prabusire, de slabiciune, se pune la încercare întregul fiintei umane, nu doar buzunarul sau afacerea sa. În fata suferintei, a sfîsierii, ori strabatuti de ele, se trezeste în noi fibra morala, atît cît o fi existînd, mai puternica sau mai slaba, mai cultivata sau mai uitata, se reabiliteaza în noi o umanitate în sensul cel mai drag filosofilor, acea dimensiune a altruismului si sacrificiului pe care n-o cunoastem neaparat în zilele cînd mergem normal la serviciu.
Dar criza din 2009 n-a trezit nimic în noi, în afara îngrijorarii pentru veniturile lunare si a atentiei usor sporite în fata cosului doar pe trei sferturi plin din supermarket. Diminuarea sumei de bani de pe carduri nu este înca o criza, chiar daca suntem si mai prinsi, tot pe viata, în jugul creditelor, al asigurarilor, al datoriilor si scadentelor. Chiar daca unii si-au pierdut masini, case, masini de spalat si alte bunuri fara de care nu si-ar fi imaginat o viata buna.
Sa spun în felul cel mai simplu: criza din 2009 (cu toate sansele de prelungire în 2010) nu ne-a întors nici macar o clipa înspre noi însine, nu a aprins înauntrul nostru scînteia moralitatii, umanitatii etc. Daca a fost criza, tot ce ne-a revelat ea este vidul din noi, imensa goliciune din spatele paravanului facut de produse din ce în ce mai scumpe, mai sofisticate si mai performante.
Iesiti lihniti fizic si mai ales mental din comunism, ne-am imaginat ca existenta noastra individuala si comuna va capata sens daca ne vom ghiftui, daca ne vom îmbraca scump si vom avea masini nu mai vechi de trei ani. Burti pline, burti mari, burti afisate ostentativ pe ecrane ca model de succes, mult ambalaj pentru balonarea de sens de care suferim. Înauntru nu s-a legat nimic, nimic din ce am cumparat, purtat, consumat, mîncat, condus etc. nu ne-a educat, nu ne-a disciplinat moral. Iar atunci cînd am fost nevoiti sa punem un bemol abundentei la care am crezut ca avem în mod dreptul asa cum avem dreptul la miracole, ei bine, atunci n-am avut si nu avem nimic de pus în loc. Misticism crestin si bolboroseli de rugaciuni? Depresii si consiliere psihologica? Alcoolism?... Decizii individuale, criza de criza. Nimic din ce am facut în ultimele doua decenii, prin truda si prin consumul nostru, nu ne-a învatat cum sa facem fata unei crize, ori de care va fi (fost) ea.
Suferind în 2009, n-am devenit nici mai demni, nici mai curajosi, nici mai solidari. Caci într-adevar, demnitatea, curajul si solidaritatea sînt calitati ce se verifica în situatii critice. În ce fel am protestat, individual sau colectiv, ca breasla (muncitori, studenti, cercetatori, medici sau simpli platitori de taxe etc.) atunci cînd birocratia si incompetenta unui aparat guvernamental si administrativ ne-a calcat sistematic în picioare drepturile, nu cele financiare, ci drepturile ce tin de demnitatea noastra cea mai elementara? De cîte ori am avut curajul sa iesim, din nou individual sau colectiv, în public si sa denuntam manipularea si dispretul cu care sîntem tratati sub forma de atomi consumatori, clienti redusi mintal ai tuturor ofertelor materiale, politice si simbolice? Unde sînt urmele lasate de cei tineri pentru a reclama prostitutia morala a rarelor figuri intelectuale de marca promovate si ele mai degraba mediatic decît prin calitati intrinseci operelor lor? Unde sînt dascalii, maestrii, autoritatile morale care sa nu se limiteze la a privi cu perplexitate o tînara generatie abandonata si debusolata, dar sedusa de purtatori de Maybach si haine de firma obtinute fara prea multa scoala? În fine, în fata suferintei unora si altora, bolnavi din spitale sau însingurati din jurul nostru, ce am aflat nou despre solidaritate? Ce si cum ne-a învatat criza sa ne purtam lînga un Altul, cunoscut sau necunoscut, aflat în nevoie?
Nu dau lectii de morala si nici nu trimit la vreo morala anume. A mai trecut un rînd de sarbatori, ne-am spalat constiintele de vina ignorantei si ne-am împacat cu noi însine trimitînd tuturor din lista, fara discernamînt si fara macar un gînd anume pentru cineva, mesaje cu versuri imbecile, urari goale asemeni noua, rime schioape încropite pe masura caracterelor noastre.
Cred ca intram în 2010 fara sa fi învatat nimic din 2009. De aceea, mai cred ca cel mai usor lucru pe care-l putem face e sa uitam pur si simplu ca 2009 a existat; cel mai usor, nu si cel mai bun. Desigur, daca ne convin solutiile facile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu