Distopia

Devenirea urbană actuală pare să aibă mai puţin de-a face cu o multiplicare a heterotopiilor, care sînt încă figurile spaţiale ale unei rezistenţe în faţa producţiei şi a dominaţiei locurilor de către instanţele moderne ale puterii şi mai mult cu o dispersie rizomatică sau fractală a distopiilor. Nu atribui acestui ultim termen sensul literar, de ficţiune care are loc într-o lume imaginară, nici acela de contra-utopie; mizez mai degrabă pe valenţele prefixului „dis-”, aşa cum sînt ele puse în valoare de un filosof ca Jacques Derrida. Cuvintele care încep cu „de-” sau cu „dis-”, ne lămureşte filosoful francez referindu-se la arhitectul Bernard Tschumi, „spun destabilizarea, deconstrucţia, dehiscenţa şi mai întîi disocierea, disjuncţia, disrupţia, diferenţa. Arhitectură a eterogenului, a întreruperii, a non-coincidenţei”. 
De fapt, e de ordinul evidenţei empirice faptul că oraşele noastre se deconstruiesc literalmente, că ele se găsesc într-o permanentă disjuncţie cu ele însele şi că locurile urmează această mişcare de dezintegrare, unele în raport cu celelalte. Distopia e atunci efectul provizoriu, oprirea momentană, în afara oricărei norme alta decît reglementarea a posteriori a procesului neîncetat de dislocare. Aceste locuri/non-locuri care sînt distopiile nu mai îndeplinesc funcţiile de rezistenţă, de refugiu sau de compensare în situaţii de criză care caracterizau heterotopiile foucaldiene. Heterotopiile păstrează încă o anumită dependenţă sau complicitate, chiar dacă prin opoziţie, chiar dacă prin refuz sau contestare, cu locurile puterii; ele se înscriu într-o tramă spaţială eterogenă care face posibilă istoria, identitatea şi relaţia, trăsături care definesc locul antropologic pentru Marc Augé. 
În termenii lui Foucault, heterotopiile sînt alveole ale subiectivităţii, cezuri de rezistenţă introduse într-un continuum spaţial al supunerii; ele sînt creaţii ale subiectivităţii, care protejează sau intensifică o anumită subiectivitate, locuri în care sînt depuse resturile formelor trecute, vlăstarii formelor prezente şi germenii formelor viitoare ale subiectivităţii.

Dar distopia nu apare în contrast cu ceva care i-ar fi anterior sau contradictoriu. Ea nu este reziduul unui proces istoric, politic, economic, urbanistic, arhitectural sau de altă natură , ci e mai degrabă desăvîrşirea unui mănunchi de tendinţe spaţializante care s-au manifestat şi care se manifestă încă în toate aceste domenii. Ea sancţionează expansiunea spaţială şi digitală a non-locurilor, în oraş şi în afara oraşelor, urbanizarea generalizată a lumii şi devenirea-zonă sau megalopolis (care, „în întregime zonă între nimic şi nimic, el se abstrage din duratele şi din distanţele trăite. Şi fiecare habitat devine un habitaclu în care viaţa constă în emisia şi recepţia de mesaje”). Distopia nu se opune „topiei”, nici izotopiei/homotopiei, cu atît mai puţin heterotopiei, ea nu este un alt spaţiu decît cele „existente”. Ea este gaura neagră capabilă să fagociteze orice fel de spaţiu, orice loc şi non-loc, într-o indistincţie care fascinează prin dinamismul ei şi care sperie prin forţa ei de digestie. Pur simulacru spaţial, distopia deplasează nu numai toate locurile unele în raport cu celelalte (vechiul vis modern de stăpînire a locurilor), ci reinventează definiţia însăşi a unui spaţiu sau unui loc .

Heterotopia era încă prizoniera unei tensiuni subiective în care se înfruntau forţele de supunere (assujetissement) cu cele de subiectivare (subjectivation). Ea împărtăşea cu utopia cel puţin speranţa sau iluzia că la sfîrşitul unui parcurs, a unei etape, a unui interval de timp şi în anumite condiţii speciale, ceva ce ar putea intensifica subiectivitatea subiectului va vedea lumina zilei, se va face simţit etc. 
Distopia nu are nimic arheologic sau escatologic; ea nu se înscrie în durată, fiind în acelaşi timp, pentru a relua schema foucaldiană, o discronie, ruptură a timpului, îmbucătăţire a duratei în fragmente inegale şi imprevizibile. Timpul distopic nu e nici un timp al evenimentului, explozie a lui Chronos care îi face loc lui Aion, lui „a-avea-loc”; el e o comprimare de false evenimente, de simulacre de subiectivităţi, produse în serie de tehnologiile mediatice şi de consum. Spuneam că distopia nu e escatologică, dar, pe de altă parte, ea nu face decît să promită, ea este „locul” fără loc, care primeşte, care se manifestă primind, acumulînd şi negînd fără încetare promisiuni de împlinire subiectivă: bunăstare corporală şi spirituală, plăcere, bucurie de a trăi, securitate, fericire, sănătate, siluetă, viteză, fluiditate, rapiditate, etc. etc.! Spaţii neutre, distopiile populează din ce în ce mai mult noile urbanităţi, jucînd-se iscusit cu o falsă nevoie de individualizare spirituală şi afectivă. Ele produc ceea ce Bernard Stiegler numeşte „congestie psihică şi colectivă… saturare afectivă care ne dezafectează, lent, dar ineluctabil, de noi înşine şi de ceilalţi, şi care ne dezindividuează astfel, psihic dar şi colectiv, îndepărtîndu-ne de copiii noştri, de prietenii noştri, de cei ce ne sînt dragi şi apropiaţi, de ai noştri, care nu încetează să ne îndepărteze de tot ce ne e drag, care ne este dat prin charis, prin graţia carismei (graţie ei)… graţie unei carisme a lumii într-un anume fel, din care provine orice caritas, care ne este dat inclusiv şi, fără îndoială, în primul rînd (primordial, de la bun început) ca idei, idealuri şi sublimităţi”.