E atita galagie in jur, isteria muta si spasmodica a blogurilor, facebook-urilor, messenger-elor, twitter-urilor acopera totul, asemeni zapezilor paradoxale din epoca incalzirii globale. In toata aceasta agitatie, nu mai e mare lucru de spus, incepe sa devina o arta a sti sa taci, a invata sa nu spui absolut nimic, adica, altfel spus, a te cauta pe tine fara nici un fel de mediator virtual, tu cu tine insuti sau insati, in brutalitatea unui fata in fata privindu-te in oglinda dupa o noapte prea lunga.
Inca nu putem percepe, decodifica toate intelesurile faptului ca incepem sa scriem mai mult decit sa citim. Este o revolutie culturala sau, mai degraba, paraculturala, anticulturala. De unde impulsul - pulsiunea, afectul violent - de a spune ceva, orice, de a lasa o urma pe ecranele si in ochii altora, cit de efemera si cit de neinsemnata, dar sa fie o urma, sinonima cu salvarea noastra din anonimat si uitare? De unde nevoia de a-si expune intimitatea, subiectivitatea, afectivitatea, primului venit, cunoscutului si necunoscutului? Face bine sa te "share"-uiesti? E deja o rutina, e o terapie, e o dependenta?
Sintem trecuti demult dincolo si de formare, dar si de informare. Si de emancipare, dar si de cultivare. Nu mai cautam informatie, nu mai avem a merge dupa ea, ne urmareste ea peste tot, ne bintuie, in case, la munca, pe strada, in masina, in avion, pe sosele, in magazine, unde nu e informatie, unde nu e imagine, unde nu e ceva nou, mereu nou, obsedant de nou? Cel mai greu de-acum e sa ne destelenim, sa smulgem radacinile moarte ale copacilor doboriti de avalansa noului.
Adevaratul act revolutionar pare a fi de acum inainte inventarea formelor de rezistenta la informare, iar ascetismul veacului nostru e posibil sa semene cu efortul de a renunta sa spui ceva, cu abtinerea de la "comunicare", pandemia impotriva careia nu vrem, doamne fereste, sa inventam un vaccin.
Propun o zi pe an fara "virtual", fara "comunicare", fara "publicitate", fara "conturi" si fara liste nesfirsite de parole, fara retele de socializare si cereri de prietenie "à la con", fara linkuri si status-uri si avataruri prefabricate sau personalizate. Poate fi mai rau decit o zi fara tutun, fara masina, fara becuri aprinse?
PS: Un trecator grabit pe acest blog a spus ca-l plictiseste locul. Misiune indeplinita.
poate fi mai rau decat o zi fara tutun, intr-adevar.
RăspundețiȘtergeream citit recent un reportaj special in The Economist, care a dat cateva raspunsuri la intrebarile pe care le-ati pus Dumneavoastra aici.
http://economist.com/specialreports/displayStory.cfm?story_id=15351002
Multumesc de sugestie, Ana, recomand si eu articolul din The Economist dimpreuna cu preocuparea sefilor ca amploiatii ar putea revendica astfel dreptul la lene. In termenii lor: "The executives’ biggest concern was that social networking would lead to social notworking, with employees using the sites to chat with friends instead of doing their jobs".
RăspundețiȘtergere