15 ianuarie 2011

Despre limita si transgresiune

Transgresiunea este un gest care priveşte limita; aici, în această subţirime a liniei, se manifestă fulgerul trecerii sale, dar şi, poate, traiectoria ei în întregul său, însăşi originea ei. Linia pe care ea o întretaie ar putea fi întregul său spaţiu. Jocul limitelor şi al transgresiunii pare guvernat de o obstinaţie simplă: transgresiunea depăşeşte şi nu încetează a reîncepe să depăşească o linie care, imediat, se închide în urma ei într-un val de puţină memorie, reculînd astfel, din nou, pînă la orizontul indepasabilului. Acest joc, însă, pune în joc ceva mai mult decît atari elemente; le situează într-o incertitudine, în nişte certitudini repede răsturnate în care gîndirea, vrînd să le surprindă, se încurcă imediat.
Limita şi transgresiunea îşi datorează fiecare celeilalte densitatea fiinţei lor: inexistenţa unei limite care nu ar putea fi absolut deloc depăşite; vanitatea, în schimb, a unei transgresiuni care n-ar depăşi decît o limită iluzorie, de umbră. Are, însă, limita o existenţă veritabilă în afara gestului care, glorios, o traversează şi o neagă? Ce ar putea fi ea după şi ce ar putea să fie ea înainte? Iar transgresiunea nu epuizează, oare, tot ce este ea în clipa în care trece limita, neexistînd niciunde altundeva decît în acest punct al timpului? Or acest punct – această ciudată încrucişare de fiinţe care nu există în afara lui, dar care, în el, schimbă total, între ele, ceea ce sînt – nu este, oare, tocmai ceea ce, din toate direcţiile, o debordează? El operează ca o glorificare a ceea ce exclude; limita deschide cu violenţă asupra nelimitatului, se trezeşte, brusc, furată de ceea ce respinge, şi împlinită de această plenitudine străină care o invadează pînă în străfundurile sale. Transgresiunea duce limita pînă la limita fiinţei sale; ea o conduce pînă acolo unde aceasta se trezeşte în faţa dispariţiei sale iminente, făcînd-o să se regăsească în ceea ce exclude (mai exact, poate, să se recunoască în ea pentru prima oară pe sine), să resimtă propriul său adevăr pozitiv în chiar mişcarea pierderii sale. Cu toate acestea însă, în această mişcare de violenţă pură, spre ce anume se dezlănţuie transgresiunea dacă nu spre ceea ce o înlănţuie, spre limită şi spre ceea ce e închis în aceasta? Împotriva a ce îşi îndreaptă ea efracţia şi cărui vid îşi datorează ea libera plenitudine a fiinţei sale dacă nu tocmai elementului pe care ea-l traversează cu gestul său violent şi pe care îşi propune să o anuleze în linia pe care o şterge?
Transgresiunea nu este, aşadar, pentru limită ceea ce este negrul pentru alb, interzisul pentru permis, exteriorul pentru interior, exclusul pentru spaţiul apărat al adăpostului. Ele se leagă mai degrabă conform unui raport în spirală căruia nici o efracţie simplă nu-i poate da de capăt. Ceva precum, poate, fulgerul în noapte, care, din adîncul timpului, conferă celui pe care-l neagă o fiinţă densă şi neagră, iluminîndu-l dinlăuntru şi din cap pînă la picioare, îi datorează, totuşi, acestuia via sa limpezime, singularitatea sa sfîşietoare şi verticală, se pierde în acest spaţiu pe care îl semnează cu suveranitatea sa şi, în sfîrşit, tace, după ce va fi dat un nume întunericului.
Această existenţă atît de pură şi atît de încîlcită, pentru a încerca s-o gîndim, pentru a încerca să gîndim pornind de la ea şi înăuntrul spaţiului pe care ea îl desenează, trebuie curăţată de înrudirile sale suspecte cu etica. Trebuie eliberată de ceea ce este scandalos şi subversiv, adică de ceea ce este animat de puterea negativului. Transgresiunea nu opune nimic faţă de nimic, nu face să alunece nimic în jocul deriziunii, nu caută să clatine soliditatea fundamentelor; nu face să strălucească cealaltă faţă a oglinzii dincolo de linia invizibilă şi de netrecut. Tocmai pentru că nu este violenţă în interiorul unei lumi împărţite (o lume etică) şi nici triumf asupra unor limite pe care le şterge (într-o lume dialectică sau revoluţionară), ea măsoară, în miezul limitei, lipsa de măsură a distanţei ce se deschide în aceasta şi desenează linia fulgurantă care o face să fie. Nu e nimic negativ în transgresiune. Ea afirmă fiinţa limitată, afirmă acest nelimitat asupra căruia se repede deschizîndu-l pentru prima oară spre existenţă. Se poate spune, însă, că această afirmaţie nu are nimic pozitiv: nici un conţinut nu poate s-o lege din moment ce, prin definiţie, nici o limită nu poate s-o reţină. Ea nu este, poate, nimic altceva decît afirmarea partajului. Atîta doar că acest cuvînt se cere curăţat de tot ceea ce, în el, poate să aducă aminte de gestul tăierii sau de stabilirea unei separaţii şi de măsurarea unei distanţe, lăsîndu-i doar ceea ce, în el, poate să desemneze fiinţa diferenţei. 
 (Michel Foucault, "Prefata la transgresiune", traducere de Bogdan Ghiu)

Un comentariu:

  1. Atunci cînd arderea devine mistuire. Atunci cînd arzînd, intensitatea experienţei consumă pînă într-acolo orice fel de resurse încît transformă totul în cenuşă, nu doar trăiri devenind pulbere, dar şi cuvinte şi înţelesuri devenind fără de rost.
    Există experienţe cărora nu poţi să le spui pe nume. Nu pentru că sînt secrete (ele pot fi, la limită, publice sau secrete), ci pentru că orice cuvînt le-ar sărăci. Excesive, debordante, copleşitoare sau doar altfel, alături de buna întocmire a înţelesurilor, ele dislocă felul însuşi de a se lăsa pasionat, implicat, scufundat sau smuls dintr-o stare sau alta.
    Într-un fel, sînt experienţe tragice, chiar şi atunci (sau poate mai ales atunci) cînd sînt experienţe de fericire intensă, de bucurie fără margini sau de plăcere răvăşitoare. Ele sînt tragice, pentru că printre toate cele ce ne sînt la îndemînă, cuvîntul ştie să facă cel mai bine travaliul de doliu. Paradoxul din care vine sfîşierea cu accente tragice e pe cît de simplu, pe atît de greu de depăşit : intensitatea experienţei se cere împărtăşită pentru a se atesta. Însă împărtăşirea trece prin vămile hrăpăreţe ale cuvintelor. Alienare a experienţei, care o transformă în naraţiune străină şi o ucide.

    Aşezarea în cuvînt e opusul transgresiunii, e întoarcerea fiului risipitor.

    Cum poţi să spui nespusul ? Ce-ar mai fi de spus din el, despre el ? Kein Wort kann uns retten.

    RăspundețiȘtergere