1 mai 2007

Moarte pe credit

Moartea recentă, prin epuizare, a angajatei unei multinaţionale a devenit, pe fondul supraexcitării din mediul politico-mediatic din ultima vreme, fie un subiect de plasat între ştirile de la ora 5, fie materia unor imagini spectacular-tragice (preoţi, sicrie, coroane, preoţi, meniu complet) de la înmormântarea bietei femei. Reacţiile pe care le-a stârnit acest eveniment au pendulat între umorul negru al unui „analist” precum Lucian Mîndruţă din Dilema Veche, cel care se miră fals naiv că în România se poate muri (şi) de prea multă muncă, pseudo-anchetele unor jurnale, care scormonesc cu neruşinare în biografia celei moarte sau strâng reacţii spontane de pe stradă pro sau contra muncii în exces şi, în fine, deturnarea populistă în discursurile găunoase ale unui lider de partid cu stofă pretins aristocrată, dar convertit, cu ocazia unei campanii vulgare, în mare combatant împotriva capitalismului. Nu am văzut însă, cel puţin până acum, nici o analiză, sau măcar o reflecţie articulată asupra unui fenomen simptomatic pentru vremurile neoliberale pe care le trăim. Deşi mass-media au vorbit, cu jumătate de gură, despre suprasolicitările la care sunt supuşi angajaţii în diverse firme private, naţionale sau multinaţionale, făcând apel la specialiştii din psihologie, nimeni nu a îndrăznit să împingă cercetarea mai departe, înspre cauzele structurale ale acestui fenomen. Şi înţelegem, în parte, de ce: pentru că mulţi dintre cei ce scriu la ziar sau prezintă ştirile senzaţionale la televiziunea fac parte ei înşişi dintr-o maşinărie draconică, în care ierarhia puterii nu admite libertatea de expresie, iar supramunca şi supunerea tăcută la legea de fier a profitului sunt singura lege în vigoare.