Filosofii români în spaţiul public

(Text revizuit si adaugit)

Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoaştere publică, dar şi de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei şi dispreţuitoarei intervenţii prezidenţiale, filosofia a putut fi asimilată unei activităţi complet inutile şi îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete şi practice.

Printre noi, membrii « elitei filosofice » a acestei ţări, circulă nenumărate versiuni ale utilităţii culturale şi sociale a filosofiei. Oricare dintre noi ar fi întrebat, ar putea elabora un discurs despre « la ce bun filosofia în vremuri sărace », invocînd reperele sale istorice dragi, de la Platon şi Augustin, pînă la Kant, Heidegger ori Derrida. Fiecare dintre noi, filosofii, sîntem în stare să argumentăm convingător că e nevoie de filosofie, dar nu ne convingem decît pe noi înşine şi pe cei cîţiva simpatizanţi din fan-cluburile personale.

Filosofia românească, prin reprezentanţii ei, se mişcă azi în fortăreaţa aproape impenetrabilă pe care ei înşişi au construit-o. Şi au construit-o astfel încît chiar şi lor le vine tot mai greu să iasă din confortul ei modest şi liniştitor.

Pasiunile mediocrităţii

Provocarea supremă de douăzeci de ani încoace e cum să devenim cît mai mediocri cu putinţă. Fiecare în parte, în fiecare moment al existenţei lui, dar şi în grup, în colectivităţi, în comunităţi, ca societate. Ne bîntuie spectrele elitelor, excelenţelor, competenţelor, excepţiilor, ni se spune întruna şi în o mie de feluri să fim noi înşine, să fim mai buni, să ne depăşim – toate acestea sînt versiuni ale unui uriaş discurs şi mai ales ale unei generalizate practici a mediocrităţii. Mass media devenită putere spune în mod literal exact acelaşi lucru : o medie pentru mase, cît mai mulţi mediocri, cît mai mediocri în masă. Media decide, nu vîrfurile, media sînt trendul, excepţiile sînt doar ilustratele dintr-un peisaj imaginar.

O clipă de luciditate, să privim destinşi, dacă se poate, în jurul nostru : sînteţi un medic recunoscut în ţară şi străinatate pentru valoarea dumneavoastră profesională ? Nu e grav, partidul va găsi un văr mediocru al unul parlamentar care să vă ia locul la conducerea spitalului. Sînteţi una din figurile majore ale literaturii române contemporane ? Vă trece repede, după ce vă proiectaţi iluziile stilistice într-un politician de duzină şi vă vindeţi pe un preţ de nimic speranţa şi judecata pentru gesturile lui nesăbuite. Aţi avut curajul în firma dumneavoastră să propuneţi ceva inovator, creativ, îndrăzneţ ? Felicitări, veţi plăti pentru asta. Lucraţi la stat ? Perfect, înseamnă că staţi bine, e loc mereu de o relaţie în plus. Aţi visat la un post în universitate ? O căsătorie, o încuscrire, o lipeală pot aranja mereu un prestigiu simbolic.

Nu există domeniu al vieţii noastre de zi cu zi şi al societăţii întregi care să nu fie atins de pasiunea mediocrităţii. De îndată ce o inovaţie sparge piaţa, ea e preluată în practicile consumeriste la nivelul utilizării sale medii. De îndată ce un lider se afirmă într-un domeniu, e readus numaidecît la nivelul înţelegerii şi frecventării sale medii. De îndată ce o producţie culturală (literală, muzicală, cinematografică) e produsă la un nivel de calitate stilistică sau tehnică nemaiîntîlnită, este mixata, digerata, reluată, în serie, pînă cînd se diluează şi se aşează la nivelul comprehensiunii mediocre.

Nu trece o zi să nu fim confruntaţi cu topuri, clasamente şi statistici. Primele ne vorbesc despre ierarhii de moment, pure invenţii, ficţiuni ale unei excelenţe care nu a existat niciodată, promotoare ale unor imagini şi modele (modele ca simulacre, de fapt) menite să ne ghideze în convingeri, gusturi şi alegeri. Topuri muzicale, topuri literare, topuri universitare, totul e top, producţii masive, de o regularitate disperantă, ale fabricanţilor noii mizerii simbolice, în care ni se cere să ne schimbăm zi de zi credinţele, opţiunile. Mai sînt şi topuri all-time, biete caricaturi ale unei eternităţi la care noi, mediocrii unei epoci mediocre, nu vom avea acces nici cu imaginaţia, nici cu scrisul, nici cu reputaţia.

Clasamentele ţin şi ele evidenţa unor ierarhii competiţionale ; ne-am clasat bine, echipa noastră, firma noastră, universitatea noastră e mai bine sau mai puţin bine clasată, chestiune de clasare şi de clasă. Clasamentul e chiar antonimul clasei, aşa cum se înţelege ea în expresia "a avea clasă". Cei din vîrful unui clasament nu sînt neapărat posesorii unei clase. Au clasă cei care nu au nevoie să se compare cu nimic, decît cu ei înşişi, în propria lor depăşire de sine. Intraţi într-un clasament, sîntem doar pionii unor niveluri infinitezimale şi aletorii de cantitate, nu de calitate. Nu este o întîmplare, de altfel, că mai peste tot performanţa celor bine clasaţi se măsoară azi în cantitatea de producţie, produse materiale, produse simbolice, produse informaţionale, produse de schimb etc.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, altul decît mediocritatea, li s-a spus simplu, "statistică". Nu e confort mai mare decît să ne regăsim într-o statistică, adică, dacă se poate, într-un grup bine definit de o medie de preferinţe, unde să ştim că nu sîntem cei 1% sau 10%, ci printre cei mulţi, care, împărtăşind aceleaşi gusturi, tendinţe, opţiuni politice, culturale, economice, sexuale etc. cu noi, ne consolidează în blînda noastră mediocritate.

« Care drepturi ale omului ei sunt tigani »

Această frază, în toată sărăcia ei gramaticală şi în toată stupiditatea periculoasă a conţinutului ei, aparţine unui senator român, care ocupă pe banii contribuabililor un fotoliu confortabil în Casa Poporului din partea partidului aflat la putere. Ea este extrasă dintr-o intervenţie făcută pe blogul personal şi reprezintă, fără îndoială, cu fidelitate părerea multora dintre alegătorii domniei sale. Spun „fără îndoială”, pentru că cititorii textului semnează cu pseudonime care nu necesită nici un fel de comentariu suplimentar: „Police”, „rasistu”, „Sturbhanfuhrer” „SS”, „Auschwitz”, „antijeg” şi care, veţi ghici uşor, propun soluţii simple, radicale, chiar finale, la „problema ţigănească”.

Textul în sine nu merită discutat: e atît de prost scris, şi în formă şi în idei, încît nu poate excita decît nişte minţi la fel de înguste ca şi cea a senatorului de Ilfov.

Dar întîmplarea face să mă aflu în Franţa în momentul în care începe expulzarea cîtorva zeci de ţigani, ceea ce-mi permite să urmăresc felul în care media franceză tratează subiectul în comparaţie cu media românească, totul, desigur, pe fondul prezenţei, la Défense, la Notre-Dame sau la Sacré-Coeur, a compatrioţilor noştri cerşind sau înşelînd turiştii în numele vreunei fantomatice asociaţii pentru surdo-muţi.

Circulez, rien à voir - sau despre orasul asediat

Premisă

Unul dintre teoreticienii contemporani ai fenomenului politic, Jacques Rancière, introduce în textele sale distincţia dintre poliţie şi politică. Prima este înţeleasă într-un sens mai larg decît acela de instrument al statului de supraveghere şi control al ordinii publice drept o distribuire a locurilor şi funcţiilor într-o societate, precum şi maniera de legitimare a acestora. De asemenea, ea propune şi impune într-o societate o anumită configuraţie a sensibilului, astfel încît fiecărui corp să-i corespundă un loc sau o funcţie precis determinate în spaţiul social. Mai precis, din punct de vedere poliţienesc, spaţiul public nu există decît ca spaţiu al unor reguli riguros stabilite, a căror transgresare se cere pedepsită numaidecît.

Invers, politica este activitatea umană de rupere a acestei distribuţii, de dislocare şi de revendicare a unor locuri, postùri sau funcţii noi pentru indivizi sau grupuri. Spre exemplu, din punct de vedere poliţienesc, strada nu este decît spaţiul circulaţiei fluide : « circulez, rien à voir » este imperativul sub care funcţionează indivizii oarecare, în calitatea lor de şoferi sau pietoni în oraş sau pe drumurile publice. Din punct de vedere politic, strada este locul în care ne putem afirma drept altceva anonimi trecători, atunci cînd participăm la o demonstraţie, la o grevă, la un marş, asumînd astfel noi funcţii, noi identităţi, dincolo de ceea ce sîntem din perspectiva unei identificări formal-poliţieneşti.

Starea de fapt

Clujul este pe cale să devină un oraş guvernat de manieră poliţienească. Dublînd eficient poliţia tradiţională cu zeloasa poliţie comunitară, şi sub discursul ipocrit al unei discipline urbane aşa-zis specifice clujenilor, administraţia locală este pe cale să transforme spaţiul urban într-un spaţiu complet cadrilat, supravegheat, un spaţiu al represiunii intensificate, în care locuitorii sau vizitatorii săi se află permanent sub prezumţia de vinovăţie. Senzaţia pe care frăţia celor două maşinării poliţieneşti o lasă trecătorilor este aceea că pot deveni infractori dintr-o clipă în alta, hărţuiţi zi de zi de ochiul vigilent al ordinii publice.

Exemplu

Biroul meu se află pe str. Avram Iancu. Pe o porţiune de stradă cu sens unic, pe două benzi de circulaţie, există o porţiune de vreo douăzeci-treizeci de metri în care oprirea este interzisă. Nu există un motiv logic al acestei interdicţii, întrucît cele două benzi de circulaţie nu sînt afectate de eventualele maşini staţionate acolo. De la geamul biroului meu, îi văd pe harnicii angajaţi ai administraţiei locale şi ai poliţiei care sosesc cu o precizie elveţiană pentru a ridica maşinile parcate temporar pe această porţiune de drum. Locul este ideal: suficient de larg pentru a permite camioanelor să ridice maşinile (nu contează că blochează o bandă, perturbînd mai abitir traficul decît maşinile parcate); apoi, ne aflăm la doi paşi de primărie, angajaţii ei nefiind obligaţi să facă mari eforturi de deplasare. În sfîrşit, un al treilea motiv: apropierea de centru, de universitate şi de cimitir, unde sosesc multe maşini din afara Clujului. Şi care nu trebuie îndrumate, orientate, ci penalizate rapid. Unii am avut experienţa rătăcirii în oraşe mari din Occident sau a comiterii unor abateri minore: serviciile comunitare şi poliţia participă la consilierea acestor străini, aspect care ţine mai ales de ceea ce în alte texte am putut numi ospitalitatea urbană. Una cu totul absentă din meniul comunitarilor clujeni.

Filosofia, o chestiune de ton

Redau mai jos textul cursului festiv pe care am avut onoarea sa-l sustin duminica 6 iunie 2010, la invitatia  si in prezenta promotiei 2010 (nivel licenta) a Departamentului de Filosofie al UBB.

Cred că este pentru prima dată de cînd vorbesc la astfel de ceremonii cînd îndrăznesc şi prefer să mă adresez mai degrabă părinţilor şi nu absolvenţilor. Motivele ar fi mai multe, să zicem doar că, în ce-i priveşte pe cei din urmă, am speranţa că mă voi reîntîlni cu unii dintre studenţi la cursurile de master, pe holuri, la o cafea, sau, nu-i aşa, on line.

Aş spune o vorbă părinţilor, pentru că ei s-au întrebat neîncetat de trei ani încoace „oare ce-o să faci cu filosofia?”, pentru că ei trăiesc cu mai multă apăsare grija zilei de mîine pentru copiii lor, care au luat un fel de decizie privind viitorul, o decizie pe care ei, părinţi bugetari, privaţi sau pensionari, nici astăzi nu o înţeleg. În cel mai bun caz, de dragul odraslelor lor, dar şi încrezători în potenţialul şi în curajul lor, i-au lăsat să-şi urmeze propria alegere, înlăturînd pentru o vreme din minte grija diplomei, a meseriei sau a salariului, oferindu-le bucuria unui răgaz de alegeri printre întrebările şi adevărurile lumii şi sperînd ca în felul acesta să se găsească pe ei înşişi în aceste căutări.

Îmi îngădui, aşadar, să vorbesc pentru o clipă în numele acestor studenţi/absolvenţi şi în numele unei mici comunităţi de supravieţuitori ai filosofiei.

În această vorbire, într-un moment precum acesta şi în vremuri precum cele pe care le trăim, trebuie să ne ferim de două tentaţii ale facilităţii: triumfalismul şi catastrofismul. Ceremonia la care sîntem părtaşi ne îndeamnă să uităm o clipă de toate neajunsurile şi să celebrăm cu fast, aşa cum se cuvine, de altfel, un moment de bucurie, demn de păstrat în memorie peste ani. Consider însă că nici măcar un astfel de moment nu trebuie să ne ispitească să lansăm cuvinte mari, păstrîndu-ne luciditatea şi modestia în raport cu o situaţie dificilă şi a societăţii, dar şi a universităţii, cu atît mai mult a filosofiei. Pe de altă parte, nimic nu e mai tentant decît să transformăm sărăcia de imaginaţie şi de soluţii într-un discurs apocaliptic, pentru că profeţii de serviciu ai lumii s-au hrănit epoci la rînd din mizeria şi tragediile lumii, ascunzîndu-şi astfel propria lipsă de originalitate sau de iniţiativă. Filosofia mai are o şansă în panica înconjurătoare dacă va şti să-şi găsească tonul potrivit, ritmul pe care să se desfăşoare în acord cu unele ritmuri ale societăţii, şi nu cu toate, rămînînd un fenomen de actualitate, dar nu unul de modă, în priză nu cu ştirile de la ora 5 sau 7, ci cu evenimentele majore care pot să dea sens la ce ni se întîmplă, în parte şi împreună.

Căutînd un astfel de ton potrivit, nu vă voi vorbi invocînd nume mari şi autorităţi din domeniul meu de cercetare, filosofi pe care să-i credeţi mai abitir decît pe mine – fie şi numai pentru că am convingerea că oricare dintre colegii mei profesori v-ar putea spune ceea ce vreau vă spun eu acum, alegînd alte nume şi alte modele de înţelepciune din istorie sau de astăzi.

Universitatea lambda

După o serie de conferinţe, ateliere şi seminarii ştiinţifice, zise interdisciplinare, pe care le organizez de aproape doi ani la Cluj şi la care audienţa n-a depăşit niciodată mai mult de cincisprezece persoane, pot avansa cîteva idei în chip de diagnostic al stării mediului universitar românesc. Spun fără teamă „diagnostic”, împrumutînd acest termen din limbajul medical, pentru că devenirea spaţiului academic şi ştiinţific din ultimii ani are ceva dintr-o boală, dacă nu dintr-o patologie.

Demisia cvasi-generală a profesorilor şi studenţilor, dezinteresul aproape complet faţă de orice eveniment capabilă să provoace cunoaştere, dezbatere, reflecţie colectivă este consecinţa echivocurilor şi simulacrelor pe care le promovează actualul sistem universitar. Echivocuri în ce priveşte misiunea însăşi a universităţii: părăsind cu entuziasm modelul „vetust” al şcolii humboldtiene, ca loc privilegiat al Bildung-ului, deopotrivă formare şi informare, universitatea nu a devenit un proiect unitar, coerent şi demn de încredere, după chipul şi asemănarea societăţii postcomuniste. Ruptura între formare şi informare pare mai profundă ca niciodată şi aceasta mai ales decît soluţia miraculoasă numită „procesul de la Bologna” se dovedeşte a fi un cal troian: informarea se presupune că duce spre cercetare şi doctorat, formarea spre cariere de succes. Amîndouă căile sînt însă numai pe jumătate (şi prost) realizate: pe de o parte, articularea între absolvenţi şi piaţa muncii e îndoielnică. Licenţele şi masterele zise profesionale se mulţumesc să înscrie an de an zeci şi sute de studenţi plătitori de taxe, pregătiţi superficial, în masă, pentru joburi provizorii, dar care îmbogăţesc facultăţi şi profesori care au şansa de a fi la modă cu denumirile pompoase pe care le propun. Oricine poate constata că astăzi, calitatea actului didactic şi a pregătirii e invers proporţională cu numărul studenţilor înscrişi în aceste forme de pregătire; desigur, nimic nu garantează, pe de altă parte, că masterele cu număr mic de studenţi produc calitate. Facultăţi întregi, cum este dreptul sau ştiinţele economice, în mare parte şi ştiinţele politice, s-au repliat pe producţia masivă, pe bandă rulantă de presupuşi tehnicieni şi experţi, renunţînd, contra unei recompense financiare substanţiale obţinute prin taxe, la orice pretenţie de recunoaştere ştiinţifică sau de reflecţie teoretică.

Nici pe latura informării şi a cercetării fundamentale sau aplicate lucrurile nu stau mai bine: alte facultăţi care au făcut odinioară prestigiul universităţii şi au produs cunoaştere, teorii, discursuri etc. (şi mă gîndesc aici la filosofie, litere, matematică, fizică etc.) se zbat azi între nostalgia unor modele perimate (însoţită de orgoliul autostimulat în medii restrînse) şi disperarea încadrării în criterii procustiene de evaluare şi de recunoaştere internaţională. Din această zbatere se nasc doar apatia şi sărăcia. 

Spaţiile (ne)fericite ale întîlnirii

Din Arhivele acelui unic proiect Philosophy & Stuff şi ca un modest omagiu comunităţii din jurul lui, un fragment pe care l-am scris pentru acea revistă acum 11 ani.

Venim dintr-o lume căreia îi era proprie incapacitatea de a realiza întîlniri, iar noi sîntem azi martorii şi actorii acestei neputinţe. De la dispreţul profund pentru punctualitate (semn, pînă la urmă, al lipsei de respect pentru celălalt), trecînd prin deficitul de imaginaţie al organizării întîlnirilor (intime, private, publice ori oficiale), pînă la mai noile întîlniri cu nume americănesc, dar tot cu apucături neaoşe, în care confruntarea de idei şi dialogul sînt repede înlocuite cu atacul la persoană şi insulta – toate dau seama de fragilitatea relaţiei sociale, al cărei indicator fidel este întîlnirea.

Intelectualii participă (noi participăm) din plin la nefericirea întîlnirilor, fie prin nepriceperea organizării propriilor întîlniri (cursuri şi seminarii plicticoase, simpozioane şi conferinţe inutile, ceremonii false), fie prin lipsa de efect a întîlnirilor cu alţii (discursuri elitiste în mass-media, incapacitatea formulării clare şi simple a ideilor, neputinţa ieşirii din propriul discurs tehnic etc.). Anii din urmă au fost anii formării profesionale, atît de necesare pentru lansarea unor noi generaţii de competenţe în diversele discipline. Anii ce vin trebuie să fie anii afirmării extra-profesionale a acestor generaţii, nu numai prin ocuparea posturilor în administraţie, politică, economie, cultură etc., ci şi prin transmiterea unor noi reguli, atitudini şi valori dincolo de spaţiul îngust al profesiei, reguli, atitudini şi valori ale dialogului şi întîlnirii. Vom rata din nou startul dacă vom aştepta ca alţii să desţelenească această mirişte intoxicată a spaţiului social de tranziţie; nimeni şi nimic nu va pregăti pentru noi un teren propice afirmării de sine şi afirmării unor noi valori. Nu putem aştepta ca alţii să ne dea întîlnire pe terenul lor, după aceleaşi reguli de 10, 50 ori 100 de ani încoace. Nu putem spera că resentimentul, ura şi intoleranţa vor dispărea de la sine, prin simplul fapt că tinerii nu mai cred în ele (dar chiar nu mai cred?). Atîta vreme cît aşa ceva aduce bani, voturi şi publicitate, ele vor fi instrumente de manipulare în mîinile celor care vor şti cum să le folosească. Nici o întîlnire nu e fericită “acolo” şi “atunci”, ea se împlineşte doar prin asumarea prezenţei împreună în spaţiu şi timp. Nici “America” pentru tineri, nici “istoria” pentru ceilalţi, nu sînt asemenea spaţii, cel puţin nu atîta vreme cît ele sînt producţii fantasmatice şi eschivîndu-l pe aici şi acum. (Continuare...)

1614 lei

Efectul aproape miraculos pe care societatea spectacolului îl produce asupra vieţii cotidiene este că o întinde cu o abilitate desăvîrşită între extremele sale, acolo unde practicile rutiniere se suspendă în experienţe ale suveranităţii şi precarităţii. Dar, la o analiză mai atentă putem observa că nu se instaurează nici o simetrie între cele două, ca şi cum ele ar fi zonele de protecţie ori de distrugere, de cîştigare ori de pierdere a sensului existenţei. Nu cred că avem astăzi un spaţiu neted al rutinelor şi spaţii altfel ale evadării în suveranitate sau ale înfundării în precaritate. Aş spune că schema celor trei concepte funcţionează în cu totul alt fel, pe care l-aş putea rezuma printr-o frază abruptă: cotidianul este locul în care iluzia (promisiunea) suveranităţii maschează realitatea precarităţii. Cotidianul este locul în care luxul, cheltuirea, excesul sînt oferite în doze homeopatice – reale sau, mai ales, imaginare – pentru a deturna atenţia de la sărăcie, nevoie, fragilitate, vulnerabilitate.

Noi

Iliescu, Vadim, Becali, Vanghelie… Istoria noastră recentă, contemporaneitatea noastră, dar şi felul în care ne vom recunoaşte unii pe alţii peste timp, aproape ca o forma de salut, va trece şi prin aceste nume. Nu mai contează cine anume stă în spatele lor, persoana fizică X sau Y; ci faptul că secretăm (şi nu vom înceta s-o facem) ca societate, astfel de personaje conceptuale, astfel de imagini, de simboluri şi modele. Cotidianul nostru s-a umplut pînă la saturaţie, din ianuarie 1990 pînă azi, cu voia şi mai ales fără voia noastră, de existenţa toxică unor astfel de personaje. Ele nu vor înceta să se împuiască, să infesteze masiv şi sistematic, în întregime si în profunzime, ţesuturile societăţii, ale imaginaţiei şi limbajului şi dispoziţiilor noastre afective; în jurul lor, vor continua să mişune armate de trepăduşi mediatici, pentru care nu există nici un soi de reper etic sau deontologic, pentru care nu există decît satisfacţia (i-am spune maladivă, dacă nu ar fi numaidecît pecuniară) a clipei în care balonul de săpun plezneşte la izbirea de o masă inertă: un nimic care face zgomot, nimicuri peste nimicuri, îngrămădindu-se zgomotos pe sticlă şi pulverizîndu-se ca nişte efemeride. Un zgomot devenit bruiaj permanent, menit să dezorienteze mai ales atunci cînd promite călăuzire, să inducă fără încetare confuzia si excitatia, acea stare de tulburare a psihicului individual şi colectiv care-l face vulnerabil la orice fel de stimuli, oricît de excentrici şi îndoielnici, dar cu siguranţă devastatori în planul discernămîntului şi al afectivităţii.

După 20 de ani

În aşteptarea (pentru unii) sau în prelungirea (pentru alţii) a emisiunii de la Radio Cluj de marţi, 22 decembrie 2009, de la ora 21.00, foarte pe scurt despre decembrie 1989, în speranţa ca mintea vremurilor îmi va îngădui o clipă de răgaz pentru a spune lucrurile mai limpede şi mai apăsat.

1. Pentru toate generaţiile adulte care au trăit acel moment, decembrie 1989 introduce o ruptură profundă şi definitivă în toate biografiile individuale şi colective: există pentru totdeauna un înainte şi un după. Nici nu mai trebuie spus, în limbaj comun înainte de ce şi după ce, practic termenii de „înainte” şi „după” s-au umplut de sens pentru toate aceste generaţii în decembrie 1989.

2. A fi trăit acel moment, cu conştiinţa dureroasă a participării la facerea şi desfacerea istoriei, cu sentimentul dureros de intens că se întîmplă ceva unic, a fost deopotrivă o şansă şi un blestem: şansa de a fi fost martori, actori principali, secunzi sau figuranţi în producerea unui eveniment unic şi irepetabil, un soi de mîntuire, cu valenţe purificatoare. Am fost curaţi o clipă, o vreme, după care, resemnaţi sau voluntari, ne-am pîngărit la loc. Dar şi un blestem: a fi cunoscut o asemenea experienţă – şi nu doar ca experienţă individuală, ci şi, mai ales, ca experienţă în comun – reduce toate celelalte experienţe de după aceea la variaţii, la pulsaţii, la repetări tot mai imperfecte. Nimic din ce a făcut mass-media de atunci încoace nu a putut smulge din oameni asemenea trăiri. Nici mineriadele, nici alegerile, nici 9/11. Mai este blestem şi pentru că, pe veci nostalgici după o asemenea trăire, dar şi, imediat după aceea, nesfîrşit de dezamăgiţi de uriaşa manipulare în care am fost cu toţii prinşi, altfel spus înghesuiţi între o bucurie acută şi o amărăciune perpetuă, „noi”, cei care am trăit evenimentul, nu vom avea niciodată un acces lucid, distant, neutru la el. Cunoaşterea lui ne va rămîne mereu interzisă, ori măcar parţială. Alte generaţii, pentru care va fi vorba de fapte ale unei istorii trecute, vor putea da seama de „ce a fost”.

3. Trei sînt şi dimensiunile lui decembrie 1989: a) o insurecţie populară, „autentică”, pentru că au fost oameni in strada (la Timişoara, la Cluj, la Bucureşti etc.) şi au murit oameni acolo, ucisi de forte de represiune - si ma refer aici strict la zilele dinainte de 22 decembrie (îi multumesc lui Stefan M. pentru precizare); b) o lovitură de stat care, sub perdeaua de fum a excitaţiei haotice produse cu bună ştiinţă şi precis orientat, a urmat de fapt un plan foarte bine pus la punct – a se vedea de pildă serialul despre 1989 din Adevărul, din ultimele săptămîni; c) o cotitură în istoria mass-media, pentru că după „gropile comune” de la Timişoara, nu se mai face televiziune la fel, nu se mai manipulează la fel.
Fiecare din aceste trei dimensiuni îşi datorează consistenţa celorlalte două, pînă într-acolo încît e cu neputinţă de decelat, în fond, ce a fost „autentic”, ce a fost „falsificat”, ce a fost „manipulat”.

4. În ciuda afirmaţiilor zgomotoase făcute de vedetele mediatice ale intelectualităţii româneşti, nu cred că intelectualul public român este moştenitorul legitim al insurecţiei zise populare, ca şi cum ar fi singura în stare să-i redea acesteia demnitatea. Intelectualii români au ratat din 1989 pînă azi tot ce se putea rata, începînd cu o revoluţie a omului, a umanului din om, cu trezirea în om a vocii demnităţii, şi încheind, în 2009, cu obositoarea listă de compromisuri, de atitudini, echivoce, de vorbiri in doi peri, de iubiri ciudate si de dispreţuiri la fel. Toate acestea şi multe altele nu-i permit să vorbească în numele nimănui, nici viu, nici mort – eventual pînă nu va fi reînvăţat lecţia modestiei, a rezistenţei şi a rebeliunii interioare fără stîmpărare în posturi, funcţii şi prestigii.

Articole publicate in presa culturala

IDEA arta si societate

Dilema veche

Observatorul cultural

Tinerete fara batrinete!

Intervenţia grafică la sfîrşitul numelui unui basm care ne-a fermecat copilăria (acea epocă, nu-i aşa, dinainte de tinereţe sau de bătrîneţe, acea vîrstă cînd vremurile nu însemnau nimic, cînd „a fi mare” era singura dorinţă, ignorînd toate rupturile ce vin cu creşterea), aşadar intervenţia grafică, o exclamare, înseamnă doar atît: că ieşiţi, poate, ireversibil din lumea poveştilor care mai aveau o vagă şi alegorică morală, am pătruns, de bună voie sau nu, dar cu toţii grăbiţi, în lumea în care poveştile se spun cu subînţeles şi cu o morală fermă, imperativă: fiţi tineri, alungaţi pe toate căile bătrîneţea din voi înşivă şi din jurul vostru, nu vă lăsaţi seduşi de falsa ei înţelepciune şi de bonomia care ascunde stîngaci tristeţea celor care coboară…

Da, s-o spunem şi mai direct: societatea noastră, adică genul de societate în care trăim, urăşte bătrîneţea, şi o urăşte cu toate resursele şi puterile sale: puteri economice, puteri medicale, puteri mediatice, puteri morale ş.a.m.d. Ipocrizia discursurilor corecte nu va îngădui niciodată să se recunoască o asemenea ură, dimpotrivă: ea va fi însăşi purtătoarea îndemnurilor la respect, la grijă, etc. cu care se împodobeşte făloasă pentru a-şi masca mai bine neliniştea şi iritarea pe care le provoacă în noi şi în jurul nostru bătrîneţea.

„Tinereţe fără bătrîneţe!” este imperativul care face să retrăiască în chip înşelător visul dintotdeauna al omenirii. Însă acest vis s-a spulberat dimpreună cu toate visurile care au dat naştere marilor mitologii ale popoarelor lumii. El s-a spulberat oarecum prin împlinire, printr-o deturnare înspre efectuarea tehnică, posibilă sau reală, a lui. Tocmai pentru că din punct de vedere ştiinţifico-tehnico-medical a devenit posibil să întinerim, să imaginăm (fără pic de imaginaţie, doar prin inginerie rece, deci mai bine zis să proiectăm) o viaţă prelungită, protezată, revitalizată, dincolo de ceea ce înţelegem de veacuri printr-o „viaţă de om”, tocmai din aceste motive monopolul visului nu ne mai aparţine, el este simplu calcul pe durată mai mult sau mai puţin determinată.


(Continuarea aici: Dilema veche, 24 februarie 2009)