Singura șansă, ultima șansă: curajul celor inteligenți

Lucrul cel mai grav care i s-a întâmplat României în ultimii ani, și cu precădere din 2017 încoace, este desăvârșirea dominației imbecililor în societate. Această desăvârșire nu se produce doar în momentul în care prostia multiformă ajunge să confiște puterea politică, ci și atunci când, prin repetarea obsesivă a acelorași slogane, pe aceleași canale media cu scop precis de imbecilizare, s-a format o masă critică de oameni dependenți de și legitimând aceste discursuri. Senzația pe care o dă societatea românească în mersul ei actual este că – sătulă fiind, adică și obosită, dar și bine hrănită – renunță pe zi ce trece la orice formă de inteligență publică menită să-i îmbunătățească soarta și se complace într-o ambianță de autosuficiență și de glorificare a propriului buric național, amenințat de toată lumea din cauza frumuseții sale paradisiace. Noul discurs identitar, naționalist-ortodoxist, antieuropean și xenofob, este de fapt versiunea oficială a acestei prostii îngălate, ridicate la rang de artă discursivă.

Câteva constatări se impun cu forța evidenței.

1) Resursa cea mai importantă a societăților dezvoltate este cunoașterea. Membrii acestor societăți, indiferent de vârsta lor, de calificarea lor, de locul lor de muncă, își dezvoltă curiozitatea, rămân deschiși învățării și dobândirii de noi cunoștințe, le împărtășesc și le consideră un bun public. Oameni se „dezvoltă” și, dezvoltându-se, contribuie la dezvoltarea societății.

2) Nu putem să nu constatăm dezlănțuirea de iraționalism din societatea românească, de suficiență arogantă pe post de talent personal și de falsificare a cunoașterii. Horoscoape, ghicitoare, vrăjitoare, pseudo-savanți și mistici de ocazie, nutriționiști improvizați, istorici și geografi care rescriu istoria lumii la televizor, para-înțelepți care se pricep la orice, diplome științifice și titluri academice traficate – așa arată peisajul unei societăți incoerente, încetinită de obscurantism, superstiții și prejudecăți, numai bune de exploatat politic în cel mai cinic mod de cei pentru care democrația, libertatea și drepturile omului, dar și cunoașterea, sunt un lux inutil, impus de birocrații de la Bruxelles.

3) Anii care vin sunt critici pentru destinul României în următoarele decenii. Dominația prostiei vulnerabilizează țara din toate punctele de vedere: intern și extern, economic și sanitar, demografic și educațional, instituțional și politic. O asemenea vulnerabilizare va fi greu de depășit dacă structurile acestei puteri se perpetuează după 2020.

4) Pe de altă parte, există în societate un capital important de inteligență privată neutilizat și nemobilizat. Când spun privată, mă refer nu doar la inteligența unora sau altora dintre membrii acestei societăți și nici la faptul că ea ar fi mai degrabă concentrată în mediul privat. Ci că această inteligență se exersează în scopuri personale, rămânând neîmpărtășită și nefolosită în interes public. Iar asta se întâmplă cel mai adesea din comoditate: cei mai mulți dintre oamenii deștepți ai acestei țări consideră că e suficient să-și folosească inteligența și competențele acolo unde lucrează pentru a răspunde astfel nevoii sociale.

Din păcate, însă, dezangajarea publică și demisia morală de lungă durată a numeroși intelectuali și oameni pricepuți a deschis calea imposturii generalizate, adică a imposturii ca model de reușită individuală și de promovare publică. Căci dacă prostia a fost mai mereu agresivă și ofensivă, inteligența a fost inhibată și defensivă. Nu e însă mai puțin adevărat că dezastrul moral în care se află țara nu se datorează doar proștilor agresivi, ci și celor inteligenți care, pentru un post, pentru un titlu sau un salariu, au renunțat la valori și principii. Din păcate, și unii și alții sunt numeroși, iar majoritatea lor poate îngenunchea în orice moment o țară.

De aceea, cred că este urgentă și vitală pentru România o mobilizare a tuturor inteligențelor oneste, indiferent de opțiunea politică, în favoarea unei reconstruiri raționale a țării. Cred că este nevoie ca bărbații și femeile care au adunat o experiență solidă de viață prin folosirea rațiunii lor să iasă din confortul pe care li-l oferă locul de muncă sau cariera și să se pună în slujba binelui public o vreme. Profesori, medici, ingineri, juriști, arhitecți, oameni de afaceri, „experți” de tot felul – liberali, socialiști, creștin-democrați, conservatori – au datoria publică de a se manifesta ca persoane publice și ca alternative credibile la dominația prostiei imorale, asumându-și o condiție politică excepțională, transpartinică, de lideri ai unei societăți care trebuie extrasă din mediocritate.

Orice zi în care oamenii inteligenți și raționali ai acestei țări tac și rămân pasivi este o zi în care asaltul ignoranței se întețește, iar oamenii simpli ajung să creadă că singura lor șansă de supraviețuire este să rămână supuși și neștiutori. Orice zi în care un arhitect tace și nu se implică public este o zi în care o nouă monstruozitate va sluți chipul unui oraș sau al unui sat. Orice zi în care un inginer nu ia atitudine publică este o zi în care un pod sau o cale ferată stă să se prăbușească omorând oameni. Orice zi în care un jurist tace e o zi în care un infractor rămâne liber și un nevinovat riscă amenzi și închisoare. Orice zi în care un medic alege să nu spună nimic este o zi în care mor oameni în spitale uciși de bacterii, ignoranță și autosuficiență criminală. Orice zi în care un profesor tace, este un pas înainte pentru elevi slabi pregătiți, pentru studenți gata să părăsească țara și pentru noi plagiate.

Tăcerea tuturor, în acest moment, nu mai este pasivitate, ci complicitate. O alianță transpolitică a curajului intelectual este una dintre puținele șanse pe care le mai are această țară; căci doar resursele de imaginație politică și de creativitate socială ale acestora mai pot alimenta o contraputere la actuala putere care distruge România. Lamentările și remarcile cinice ori disprețuitoare pot colora ambianța unei seri între prieteni, dar nu schimbă cu un milimetru ticăloșia unei puteri tot mai abuzive.

Nu există în acest moment nicio justificare pentru tăcere și supunere din partea acestora. Cei care înțeleg ce se întâmplă pot participa la construirea unor soluții rapide pentru a evita prăbușirea țării. Ei pot lansa inițiative civice și politice, forme de solidaritate publică și se pot prezenta pe ei înșiși celorlalți ca modele de acțiune. Ei trebuie să poată reaprinde speranța și întreține entuziasmul, împotriva bulimiei propuse ca model de fericire de către puterea celor nesătui de putere.

Dar tăcând în birourile lor, în cabinetele lor, ei întrețin marasmul și devin aliați în conjurația imbecililor. Desigur, fiecare are justificarea lui să nu spună nimic și să nu facă nimic: de la ratele în bancă până la funcția ocupată, orice e bun pentru eschivă. Dar tăcând și așteptând să facă alții ceva, fiecare participă la dezastru, chiar dacă, probabil, la urmă, fiecare se va salva individual.

Dar și curajul este individual. În decembrie 1989, au murit, individual, oameni, pentru că au existat, individual, oameni curajoși. Omul inteligent are acum de ales între lașitatea personală și curajul personal. Cale de mijloc nu există. Şi nici scuză. E acum sau niciodată.

Decalogul doamnei VVD

Doamna VV Dăncilă, egală cu sine însăși, adică incapabilă să se autodepășească în bine, revine în forță cu o nouă mostră de batjocorire a limbii române, ca de fiecare dată când e lăsată să vorbească liber. Ororile pe care le comite vorbind, cu o încăpățânare demnă de cauze mai bune, ne îngăduie să schițăm un decalog în folosul ei, al celor care o urmăresc, dar și ca un leac pentru cei care se îmbolnăvesc sau se simt deprimați ascultând-o.

1)              Nimeni nu poate sări peste propria umbră. Spus mai simplu, fiecare vorbește exact așa cum gândește. Și mai clar: nimeni nu este mai inteligent decât poate să o spună; dar, exact în aceeași măsură, nimeni nu poate fi mai inteligent în rostire decât în gândire. Vorbirea pune în formă o gândire care se modelează ea însăși prin vocabularul acumulat în timp. E un cerc virtuos aici: experiența lumii hrănește gândirea, care hrănește vorbirea, care redă gândirea și care, astfel, face loc unor experiențe noi. Doar că cercul nu e virtuos pentru toți.

2)              Nu emotivitatea o face pe dna VVD să stâlcească limba română. În primul rând, pentru că emotivitatea este asociată și ea inteligenței. Emoțiile sunt o măsură a felului în care noi întâlnim lumea și a felului în care o interpretăm. Dacă emoțiile sunt excesive sau complet absente, dacă ele se repetă în situații similare, avem de-a face cu o inadecvare, altfel spus cu o proastă lectură a realității. Doamna VVD nu realizează că își sapă groapa singură dând vina pe emoții.

3)              Emoțiile sunt într-un raport direct cu gândirea și vorbirea. Ele sunt culoarea pânzei de fond pe care desenăm lumea gândind și vorbind. La doamna VVD, impresia de falsitate e dată tocmai de această culoare stridentă, nepotrivită cu sobrietatea pe care se chinuie să o mimeze. Nici măcar pictorii suprarealiști nu au desenat pe pânze roz bonbon.

4)              Teoriile comunicării și experții în comunicare te învață până la urmă să spui lucruri, dar nu pot suplini contribuția proprie la actul de limbaj. Experții plătiți regește din banii noștri o instruiesc pe doamna VVD ce să spună, dar nu și cum să spună și când să spună. Adică îi dau textul, dar nu îi pot inventa contextul. De unde, din nou, aceeași teribilă senzație de inadecvare între ceea ce spune de pe foile scrise de alții și lipsa de putere de convingere cu care o face. Nu poți convinge pe cineva să ia poziția de drepți cu un ton pițigăiat și scremut. Nu poți cere consens și înțelegere cu o voce de disc zgâriat pe un pick-up întors de alții.

5)              Sărăcia de limbaj e semnul sărăciei de gândire. Un om cu cuvinte puține gândește puțin (și prost). Un om care nu își găsește cuvintele, nu le găsește pentru că nu le are. Când învârți cuvinte puține înseamnă că atâtea ai; iar când, în plus, le și așezi aiurea în propoziții fără semn, înseamnă nu doar că hard-disk-ul e foarte mic, ci și că procesorul e foarte slab. Adică nu doar că ai făcut școală puțină, dar ai și rămas cu puțin de pe urma ei.

6)              Trecerea de la simplu la complex nu se face prin complicat. Greșelile cele mai frecvente ale dnei VVD sunt cele provocate de trecerea de la propoziții simple (de tip: „Ana are mere”) la propoziții complexe (de tip: „Sunt convinsă că niciun român, din nicio regiune a țării nu au fost mândri când dumneavoastră ați susținut acest lucru”). Dar trecerea de la simplu la complex în exprimare e specifică unei gândiri educate. O gândire necitită și needucată, pentru care școala a fost un blestem, nu ajunge la complexitatea frazelor, ci se împotmolește în construcții lingvistice sau verbale complicate și, inevitabil, absurde și rizibile.

7)              Alte greșeli relativ frecvente sunt uitările de nume proprii. Uitarea de nume proprii este specifică minților leneșe și neumblate prin lume. Doamna VVD a circulat și continuă să circule prin lume protejată de un strat gros de farduri și într-un clopot mare de sticlă. Ea pare doar un ecran în fața altor ecrane, dovedind o capacitate de recepție a stimulilor externi foarte redusă. Lumea din jur e săracă proporționa cu propria sărăcie de gândire și limbaj, primind de la ea exact atâta cât e capabilă să ofere și să recepționeze, adică foarte puțin.

8)              În sfârșit, dezacordurile stridente, cacofoniile, confuziile bazate pe omofonie, alăturarea întâmplătoare a cuvintelor în fraze fără sens dau seama pentru un efort violent de a părea ceea ce nu ești. La o înzestrare intelectuală foarte modestă, se adaugă o precaritate educațională din primii ani de școală și de liceu ce nu poate fi recuperată; vocabularul, topica și gramatica dnei VVD sunt cele ale unei persoane care a încetat foarte devreme să învețe, întrucât valorile mediului ei nu aveau nevoie de o asemenea dezvoltare personală, ci de alte „calități”.

9)              Lumea unei gândiri haotice este ea însăși haotică. Pentru cel care citește, pentru cel care învață, miracolul cunoașterii este în primul rând miracolul ordinii care se naște din haos, al ierarhizării lucrurilor, oamenilor și valorilor. Însă pentru cel (sau pentru cea) care a încetat de mult să cunoască, nu doar să afle lucruri de la înălțimea postului său, haosul rămâne permanent și mereu amenințător. De unde strategiile discursive balansând mereu stângaci între defensivă victimizatoare și ofensivă agresivă.

10)           În sfârșit, haosul mental e inevitabil însoțit de haos moral. Sărăcia mentală se traduce prin lipsa de discernământ moral, prin incapacitatea de a deosebi între consecințele bune și consecințele rele ale faptelor sale.

De aceea, cred că principalul punct la care trebuie să fim atenți în discursurile dnei VVD, după ce încetăm a mai fi amuzați sau stupefiați de gogomăniile pe care le rostește, este chiar transformarea morală a acestei persoane. Nici emotivitatea, nici frazele aparent pline de bunăvoință nu trebuie să ne distragă atenția de la ce devine această doamnă: o persoană profund imorală, iar asta nu doar din perspectiva indecenței de a ocupa un post infinit de inadecvat în raport cu capacitățile mentale și lingvistice. Ci, mai ales, din perspectiva consecințelor dezastruoase pe care poate să le provoace cineva care dovedește că, din motive de înzestrare proprie sau de educație insuficiență, nu mai este capabil să învețe și nu mai poate să progreseze în judecarea unor acte și decizii care afectează milioane de oameni și țara însăși. Singurul act profund moral al dnei VVD este demisia, indiferent de motivul care ar determina un asemenea gest. Orice clipă petrecută într-o poziție de decizie cu implicații pentru țară este deopotrivă o amenințare, un risc și o obscenitate.

Nereușind să devină medic, așa cum visa în copilărie, dna VVD și-a împlinit altfel visul, jucându-se de-a doctorul și operând pe viu zi de zi limba română. Şi nu doar limba română.

România reeducată

Liviu Dragnea și PSD au un proiect de țară, un plan măreț pentru România: este planul reeducării poporului conform unui proiect de inginerie socială cum nu a mai cunoscut România din anii 50. Faptul că el este un om incult, violent și profund necinstit nu trebuie să ne facă să-i subestimăm puterea. Căci a reușit, ca nimeni altcineva de la Ceaușescu încoace, să-și fidelizeze un uriaș aparat administrativ și de stat, prin mită și prin frică, prin șantaj și prin complicitate, cu ajutorul căruia își poate pune în aplicare planul.

Ingineria socială pusă la punct de niște strategi probabil diabolic de inteligenți pornește de la ideea că poporul român a trecut prin istorie acceptând, uitând și iertând. Bunăoară, la momentul Centenarului, nimeni, nici o instituție, niciun oficial al statului nu a depus o floare pe mormântul tuturor eroilor care au făcut Marea Unire și care au murit în chinuri groaznice în închisorile comuniste pentru că au rămas demni și patrioți. Nicio adunare publică nu le-a fost consacrată, nici un preot nu i-a pomenit, nici o școală nu i-a invocat. Tot așa cum, între Vișinescu și Coposu, 9 din 10 români nu sunt capabili să facă nicio diferență.

Apoi: a plătit cineva prin condamnare sau măcar oprobriu pentru toate crimele din cei 50 de ani de comunism? A existat un singur moment un proiect de asumare a responsabilității colective pentru tot ce s-a întâmplat în acei ani? Nu, am uitat repede, am trecut peste, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și am mers mai departe. Peste morți, peste crime, peste memorii. Cu o declarație politică, un raport formal și apoi tăcere. Între timp, șeful Securității comuniste, Iulian Vlad, a fost considerat un erou, iar Gheorghe Ursu, cel bătut până la moarte de Securitate, a fost uitat de toată lumea.

Mai aproape de noi: în 1989-1990, au murit peste 1.000 de oameni ca noi să fim azi liberi. Comemorarea lor se petrece într-o discreție înspăimântătoare. Adolescenții de azi nici nu știu ce s-a întâmplat atunci. Cei veniți de la Timișoara la București să omagieze morții au fost amendați de niște slugi ordinare ale Puterii pentru că s-au oprit la crucile celor împușcați în timpul luptelor din decembrie 1989. Un polițist mucos chiar a izbucnit: „ce, au murit pentru noi?”. În schimb, ucigașii lor sunt cu toții liberi, omagiați, iar unii au ocupat și mai ocupă demnități în statul român.

Consilierii acestui Escobar de România au înțeles de minune un lucru: că au în fața lor un popor cu o elasticitate morală nemaivăzută, cu o formidabilă capacitate de a uita și de a ierta prin indiferență. Şi propun Puterii actuale să adopte acest program de inginerie socială, deopotrivă fabulos și înspăimântător: dacă poporul român a putut să ierte și să uite cu atâta ușurință crime oribile și să accepte din nou fără probleme în sânul său marii criminali, de ce nu ar face-o la fel și cu corupții?

Iar proiectul a început: pe voci diferite, în fața unor jurnaliști obedienți, oamenii puterii ne spun despre corupți că sunt niște oameni ca noi, că nu trebuie să-i condamnăm sau să-i judecăm prea aspru, că ei nu ucid și nu violează. Exact, despre asta e vorba! Dacă toată această rețea infracțională reușește să treacă peste acest hop juridic supărător, respectiv cele câteva dosare care îi înfrânează în proiectul lor, ei bine, putem fi siguri că cel mai târziu în 2025 nu va mai exista nici amintirea corupției și nici a corupților în România. Dacă Liviu Dragnea își curăță în 2019 dosarul penal, va fi nevoie doar de câțiva ani cel mult pentru ca societatea să-l accepte iar ca pe un demnitar curat și virtuos, prigonit o vreme de niște forțe oculte, dar supraviețuind eroic prin luptă și sacrificii personale. Şi asemeni lui toți ceilalți infractori de azi (după modelul Năstase, Oprea, Severin, Oprescu...), exploatând la maximum amnezia unei nații needucate și relativismul moral înconjurător.

Despre asta e singurul proiect de țară care funcționează azi din plin pe banii noștri: nu despre educarea generațiilor ce vin, ci despre reeducarea celor de azi. Despre cum, ca prin magie, cei care trebuie să înfunde închisorile sunt cu toții liberi, iar toți ceilalți le sunt prizonieri. Despre cum să înveți un popor întreg să-și iubească patria-închisoare și să-i aduleze pe gardienii disprețuitori care îi învață să rabde, să ierte și să se supună. Şi să-și considere călăii drept eroi, iar eroii niște trădători. 

Extemporal la politichie

Dacă ați vrut vreodată să cunoașteți un chip al falimentului învățământului românesc și nu ați reușit încă să îl identificați, să știți că acum el poartă un nume: Liviu Marian Pop. Tânăr și neliniștit, ambițios politic mult dincolo de capacitățile sale intelectuale foarte modeste, cu carențe grave de cultură generală și mai ales incapabil să scrie o frază corectă în limba română, acest produs fenomenal al școlii românești perseverează, fără ezitare, plin de certitudini, într-un domeniu pe care nu doar că nu-l stăpânește deloc, dar pe care îl și pune în pericol cu suflul lui fierbinte de politruc ambițios și incult, cel al învățământului.

Aflăm cu nesfârșită uimire că domnul Pop, neobosit cum îl știm, după ce a fost debarcat din fruntea ministerului, nu are de gând să renunțe la ruina școlii, dimpotrivă. Perseverența sa catastrofală a produs struțocămila numită Professorium, „primul proiect al Fundației LMP”. Iar atunci când perseverența este mult mai întinsă decât stăpânirea limbii române, rezultă un text precum cel de mai jos, în care numărul greșelilor (sau erorilor? Că nu mai știm) de punctuație, ortografie și exprimare este direct proporțional cu ambițiile lui LMP. E aproape cu neputință să le numeri pe toate, într-atât de mare e dezastrul lingvistic. Şi atunci întrebarea de bun-simț pe care trebuie să ne-o punem din nou, mereu și mereu: cum poate să educe cineva needucat? Cum poate să contribuie la însănătoșirea învățământului românesc cineva „bolnav” de incultură și ignorant în ce privește educația și mizele ei în Europa? De ce se ambiționează astfel de analfabeți să pună pe butuci școala românească? Chiar nu poate să-i convingă cineva că nu are nimeni nevoie de ei, că pot fi mult mai utili societății doar nefăcând nimic?

Într-un gest de protest public și de minimă reașezare a calităților și competențelor în ordinea lor firească, îi invit pe toți colegii profesori, studenți sau simpli cititori să citească textul de mai jos, să identifice toate greșelile de topică, de ortografie, de punctuație, de exprimare, și să-i dea o notă închipuitului profesor și închipuitului fost și probabil viitor ministru al Educației, Liviu Marian Pop, fie sub formă de comentarii aici, fie transmițându-i direct profesorului, senatorului, fostului și viitorului ministru al Educației notele și comentariile dumneavoastră. 

Desigur, toți cititorii sunt liberi să comenteze, în limitele decenței, lucrarea de control a domnului Pop și să facă sugestii care să-i permită să depășească acest moment greu al probabilei corigențe care îl așteaptă în urma acestui extemporal.


Imagine-copie după textul original (disponibil aici):

Textul original reluat în versiune editabilă:

Professorium este primul mare proiect al Fundatiei Liviu Marian Pop adresat cadrelor didactice ,personalului didactic auxiliar, nedidactic din invatamantul preuniversitar, de unde provin si eu, care se confrunta, din pacate cu numeroase probleme și nu în ultimul rând elevilor si părinților acestora.

În ultimele 6 luni am primit in jur de 30 000 de mailuri cu întrebări pe diverse teme privind legislatia din domeniul educației, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama de existența lacunelor în informare din sistemul de învățământ.

In primul volum al acestei brosuri, Professorium, am sintetizat intrebarile primite pe mail si raspunsurile aferente, cu intenția ca și cei care nu mi adresează direct să aiba acces la informațiile de care au nevoie.

Brosura se poate descarca de pe site-ul meu liviumarianpop.ro, iar intrebarile si raspunsurile zilnice se pot vedea pe blogul: liviumarianpop.blogspot.ro.

In speranta ca va vor fi de ajutor, va multumesc inca odata pentru increderea ce mi-ati acordat-o si va stau in continuare la dispozitie pe emailliviumarianpop@gmail.com pentru intermedierea solutionarii oricarei situatii

Despre curaj

Există o calitate umană a cărei lipsă în societatea românească de azi pare să nu deranjeze pe mai nimeni. Este vorba de curaj, de care Churchill, omul politic prin excelență al secolului XX, a spus că este prima dintre calitățile umane, pentru că ea le garantează pe toate celelalte. Mai aplicat, putem să spunem odată cu Hannah Arendt despre curaj că este virtutea politică prin excelență. Ce înseamnă asta?

Înseamnă, în primul rând și în sensul cel mai simplu al termenului, că doar oamenii dând dovadă de curaj ajung să facă politică. Aceasta e o afirmație pe care trebuie, desigur, să o lămurim la un moment dat, că sună un pic ciudat.

Dar mai înseamnă, în al doilea rând și într-un sens mult mai complex, că numai prin curaj calitățile umane și profesionale (cinstea, priceperea etc.) pot fi scoase din sfera personală, familială sau comunitară și puse în slujba interesului public.

Desigur, putem fi curajoși și în situații particulare, nepolitice, și cel mai adesea așa suntem: când un om salvează un alt om de la înec sau din flăcări, când sare în ajutorul cuiva agresat sau neîndreptățit ori când se revoltă împotriva unui abuz individual.

Se cuvine să fim însă conștienți de rolul important pe care îl are curajul în spațiul public și să-l deosebim de atitudini apropiate, dar cu care nu se identifică: bunăoară îndrăzneala, tupeul, bravura, inconștiența, disperarea, agresivitatea ș.a.m.d. Curajul se distinge de toate acestea prin faptul că este o atitudine rațională însuflețită de respectul unei valori: adevărul, dreptatea, binele public etc. Să privim clasa politică românească dominantă și să încercăm să găsim printre bărbații și femeile care o compun oameni curajoși. Ușor nu e, cu siguranță.

Curajul mai are o însușire foarte specială: nu putem spune despre un om că este curajos dacă este astfel doar o singură dată. Altfel spus, dacă protestezi o dată împotriva nedreptăților și abuzurilor și taci de zece ori nu poți să pretinzi la titlul de „om curajos”. Curajul nu se capitalizează și nu se declară.

Apoi, despre curaj mai trebuie să spunem că are un timp al lui: nu poți fi curajos nici înainte și nici după actul pentru care se cere să fi curajos. După război (dar și înainte de el), într-adevăr, mulți viteji se arată. Poți să fii curajos doar la momentul potrivit. Declarații ulterioare, tardive, sunt bravuri, adică vorbe fără rost.

În sfârșit, curajul se însoțește mereu de un anumit risc: nu toți cei curajoși și reușesc; unii ratează, pierd, eșuează. Uneori salvatorul se îneacă și el alături de cel căzut în apă. Cel curajos știe asta, își asumă acest risc și face un pariu căutând să învingă pericolul în numele a ceva superior: viața celuilalt, dreptatea, adevărul etc.

Aceeași uriașă gânditoare a secolului XX, care a fost Hannah Arendt, a spus această frază luminoasă: „curajul îi eliberează pe oameni de grijile vieții pregătindu-i pentru libertatea lumii”. Cu alte cuvinte, prin curaj, oamenii încetează să se mai gândească la mâncare, bani sau concedii și se consacră, prin acțiune, valorilor care construiesc lumea comună în care trăim și pe care vrem să o lăsăm urmașilor noștri.

Cum arată peisajul curajului în societatea românească? Să spunem că avem mai întâi o majoritate pentru care această chestiune nu se pune în niciun fel, izolată fiind în sărăcie și precaritate, incapabilă să se elibereze deci de dependența și grijile zilei de azi. Această majoritate, ținută intenționat în ignoranță și nevoi nu are timpul, puterea și educația să privească dincolo de ziua de azi altfel decât sub forma supraviețuirii sau, în mod ideal, a bunăstării materiale. Grija unei lumi mai bune nu este una din preocupările sale cotidiene.

Avem apoi o altă parte importantă a societății, formată de toți aceia care au beneficiat în ultimii ani de măriri de salarii, de prime, de posturi, de funcții și avansări, lucrând în imensa rețea a aparatului de stat (înalți funcționari, funcționari obișnuiți, profesori, o parte din medici etc.) al căror curaj este cel mult privat, niciodată public. Pentru toți aceștia, unii foarte pricepuți și merituoși, care contribuie la funcționarea statului și a societății, s-ar putea spune că, nu-i așa, curajul poate să ia forma înfruntării cotidiene a unui sistem absurd, nedrept, uitând că acomodarea la acest sistem face ea însăși parte din funcționarea și perpetuarea absurdului, tot așa cum un șofer care se obișnuiește înjurând în traficul bucureștean contribuie, în același timp, la menținerea infernului. Acest grup poate să fie deci foarte competent, poate în mari părți ale sale să fie și foarte cinstit, dar în absența curajului se dovedește a fi cel mai fidel slujitori ai oricărei puteri, în numele datoriei pe care și-o face, dar și în absența unei conștiințe civice articulate. Aici se află explicația, bunăoară, a imposibilității declanșării unei greve generale: puterea a știut ce șuruburi să strângă astfel încât șandramaua să-i poată ține pe cei „aleși” acolo sus, iar pe cei de jos să nu se revolte. Nici pe aceștia nu-i interesează prea mult o societate dreaptă pentru ziua de mâine: grija lor e să facă societatea de azi să nu se prăbușească, pentru că atunci se prăbușesc și scaunele, funcțiile, salariile și sporurile lor.

Desigur, îi avem și pe falșii „curajoși”, dar fie necinstiți, fie incompetenți. Sunt cei care se definesc ca bărbați și bărbate, oameni temerari care nu se dau în lături de la a conduce această țară sacrificându-se pentru noi. Acestora li se potrivesc mai bine termenii cu care confundăm de obicei curajul: îndrăzneală, tupeu, bravură, impertinență etc. De fapt, e de ajuns să ne uităm la Liderul Suprem al acestor „curajoși”, care nu e niciodată la locul faptei, ci mereu în umbră, care iese cu cele mai dure declarații deîndată ce câmpul de luptă e curățat de dușmani și securizat, e de ajuns deci să privim probabil cel mai laș om politic pe care l-a dat România în ultimii treizeci de ani ca să înțelegem că el este prelungirea în vârful ierarhiei a unei mentalități a capului plecat pe care nu-l taie sabia și a frăției cu dracul ca mod de a trece puntea de la o zi la alta, fără grijă pentru cei din jur și pentru ziua de mâine a tuturor.

În sfârșit, există o mână de oameni curajoși în țara asta, care, în spațiul public (politic, civic, asociativ), îndrăznesc să creadă într-o Românie mai bună: nu cea de azi și nu cea pentru câțiva, nu o Românie amanetată sau umplută în buzunare, ci o Românie călăuzindu-se după niște valori care vor îngădui celor care vin după noi să o ducă mai bine.

Dar care sunt mizele și dificultățile majore ale perioadei ce vine?

Miza: dacă mai există o șansă pentru România în următorii doi ani ea poate să vină doar din intensificarea și extinderea curajului. Nu de competențe ducem lipsă, nici de oameni cinstiți, ci de oameni curajoși, dispuși să pună mai presus de binele lor personal de azi binele public de azi și de mâine.

Dificultatea primă: resursele insuficiente de oameni curajoși. Desigur, o societate merge înainte condusă mereu de o minoritate, dar acum această minoritate curajoasă este prea mică și pare incapabilă să mobilizeze singură un număr critic de oameni pentru o acțiune politică de anvergură.

A doua dificultate: resursele insuficiente ale oamenilor curajoși. Nu trebuie să ne plângem că nu mai sunt 600.000 de oameni în stradă de fiecare dată, însă asta arată o evidență: actele de curaj public, in stradă, au durata lor de viață, iar această durată e una scurtă. E nevoie de a inventa alte forme de curaj, ale acelorași oameni sau ale altora, pentru că aceiași oameni în aceleași forme de protest au obosit.

A treia dificultate, care e o provocare crucială: cum să insufli curajul unei societăți când resemnată, când indiferentă, când gata de aranjament și mica înțelegere, când parodiindu-și lașitatea, când numind curaj ceea ce e de fapt impertinență și agresivitate?

Dacă cinstea o învățăm în familie și competența în școală, curajul nu se învață decât în spațiul public și odată cu ceilalți. Azi, aceasta este cea mai grea lecție și cel mai greu examen, pe care foarte foarte puțini l-au trecut până acum. Nu ar fi rău să mergem mai des la cursurile de curaj.