20 octombrie 2018

Rezistenţa în caz de tsunami




Asupra României se abate în aceste zile şi săptămâni primul val al unui tsunami care se poate dovedi distrugător pentru fragila democraţie postdecembristă. Acest val, care va fi urmat de alte replici, este declanşat de cutremure care au avut loc în larg, adică cel puţin din 1990 încoace, şi cărora nu le-am acordat atenţie. Ne-am spus că mişcările tectonice de atunci sunt slabe, că ele nu ne privesc, că gesturile noastre nu le intensifică sau că, şi dacă se va întâmpla ceva, ele nu vor ajunge până la noi. Dar au ajuns: azi vedem prăvălindu-se peste ţară efectul concentrat al tuturor ilegalităţilor, compromisurilor, fraudelor şi hoţiilor comise de aproape 30 de ani încoace. Vom vedea cu siguranţă alte valuri, ca în cazul oricărui tsunami, măturând succesiv ce a mai rămas în picioare.

Cum se organizează rezistenţa şi supravieţuirea în caz de tsunami politic?

Primul lucru care NU trebuie făcut este să alergăm speriaţi, haotic, fiecare unde vede cu ochii. Oricât de mărunţi ne-am crede, oricât de feriţi ni s-ar părea că suntem, până la urmă un val sau altul ne va ajunge din spate şi ne va zdrobi. Acest prim val a măturat din calea lui oameni şi instituţii mai expuse şi continuă să lovească în structurile de rezistenţă ale altor instituţii aflate pe ţărmul democraţiei şi al statului de drept. Al doilea val s-ar putea să lovească opozanţii, presa, judecătorii antreprenorii, profesorii, la întâmplare sau ţintit.

Altfel spus, am convingerea intimă că nimeni nu se va putea salva singur. În schimb dacă rezistenţa este organizată colectiv şi solidar, atunci valurile se vor lovi de ziduri solide şi se vor sparge împotriva celor care le-au declanşat.

Aceste gânduri mi-au venit în zilele din urmă când am avut bucuria să întâlnesc câteva zeci de tineri români (tineri, adică fără deosebire de vârstă) din Belgia. Dacă l-aş fi întâlnit pe fiecare în parte şi i-aş fi ascultat povestea tristă – despre felul în care nu mai sunt primiţi acasă după terminarea studiilor în străinătate, despre drama prin care au trecut ca studenţi sau profesori în România înainte de a emigra, despre nedreptăţile şi abuzurile la care au fost supuşi – dacă aşadar i-aş fi întâlnit individual, i-aş fi compătimit şi ne-am fi spus unul altuia nişte cuvinte de furie şi consolare la o bere.

Dar văzându-i atât de mulţi, atât de deştepţi, atât de preocupaţi de ce se întâmplă cu ţara, capabili să se gândească la destinul ţării tot atât de mult cât se gândesc la destinul lor, văzându-i deci împreună, mi-am spus şi le-am spus că nu e loc de renunţare, că nu au dreptul să cedeze şi să se predea.

Asemeni lor, sunt zeci de mii, sute de mii, poate milioane de români în ţară şi în afara ţării. Fiecare în parte poate fi înfrânt sau poate să se simtă înfrânt. Fiecare în parte îşi poate pierde nădejdea şi să se închidă în tăcerea propriei deziluzii. Şi am văzut şi am auzit în ultimii ani mulţi tineri deznădăjduiţi şi debusolaţi. Dar când sunt laolaltă se produce un soi de alchimie care le transformă slăbiciunea într-o forţă şi disperarea în furie şi speranţă.

Aş vrea să fiu bine înţeles: nu încerc să ţin un discurs motivaţional găunos si conformist. Reclădirea speranţei nu poate avea loc doar din îndemnuri de tip teambuilding, ci trebuie să fie efectiv un program politic. Iar când spun program politic nu mă gândesc neapărat la politica de partid sau la înrolarea necesară într-un partid, desi poate sa fie si asta. Ci la calitatea pe care trebuie să ne-o activăm laolaltă de fiinţe politice. Pentru că dacă profesia sau credinţa sau iubirea sunt opţiuni individuale şi care se manifestă în privat, calitatea noastră de membri politici ai unei comunităţi politice nu poate fi decât publică. Iar virtutea prin care ea se activează este curajul. Curajul de a vorbi şi de a acţiona împreună, public, politic.

Să luăm un exemplu: foarte mulţi dintre aceşti tineri au trecut, ca elevi sau studenţi, prin experienţele unor nedreptăţi, fraude sau abuzuri: de la meditaţii la mită pentru profesori, de la hărţuiri sexuale la plagiate şi diplome false, toată lumea ştie că aceste lucruri se întâmplă în mediul şcolar şi universitar românesc. Dar „toată lumea ştie” este doar un soi de terapie de grup, o confirmare a existenţei acestor tare ale educaţiei româneşti: spunând asta, nici măcar nu identificăm suficient problemele, darmite să le rezolvăm. Fiecare poate să spună că nu are forţa de a demasca asemenea nedreptăţi şi abuzuri, că i-a fost frică să o facă sau că a încercat să o facă, dar nu a fost ascultat(ă). Fiecare în parte este deci fragil(ă), vulnerabil(ă) şi expus(ă) nedreptăţii şi puterii instituţiilor abuzive.

Dar există azi forme de inteligenţă colectivă, există suporturi tehnice şi mijloace de comunicare spontană care ne pot scoate rapid din izolare şi care ne pot proteja împotriva acţiunii oricărei puteri asupra noastră! Astăzi avem şansa de a vorbi şi de a spune lumii ce ni se întâmplă, şansă pe care nu au avut-o opozanţii din alte epoci sau chiar din epoci recente când mureau torturaţi în beciuri întunecate. Astăzi avem posibilitatea de a constitui în timp foarte scurt contraputeri orizontale capabile să se opună masivei puterii oficiale; astăzi un strigăt de ajutor poate deveni viral în câteva ore şi se poate transforma în mesaj public, în indignare politică şi în veritabilă opoziţie la o putere tot mai autocratică.
Ce vreau să spun este că, pe de o parte, protestul împotriva puterilor discreţionare şi înarmate nu trebuie să se întâmple doar în Piaţa Victoriei. Acela este doar un loc simbolic în care se poate face auzită cel mai bine vocea celor care se ridică împotriva injustiţiei şi minciunii. Dar protestul – mereu non-violent! – poate fi cel puţin la fel de intens şi de eficient în numeroase alte locuri, virtuale sau reale: în universităţi, în şcoli, în faţa sau înăuntrul unor instituţii, în stradă, în locuri publice, în media, pe internet, pentru că toate acestea sunt locuri în care se poate ţese o contraputere. Puterii masive şi monolitice nu trebuie să i se opună o altă putere, la fel, ci numeroase contraputeri locale şi mobile.

Pe de altă parte, construirea politică a unei rezistenţe la tsunami şi a unei alternative la odioasa putere actuală este un exerciţiu de creativitate colectivă şi de curaj. Nu se poate ca atâţia oameni deştepţi şi hotârâţi să se lase călcaţi în picioare unul câte unul, măturat de unul sau altul din valurile imposturii, hoţiei sau abuzului. Nu se poate ca toţi aceşti oameni să nu fie capabili să se organizeze în forme de solidaritate creativă care să oprească tăvălugul, să încetinească prăbuşirea României, să dea naştere unor poli multipli de putere din care să ofere şanse şi speranţe celor din jurul lor. Majoritatea cetăţenilor români sunt azi indiferenţi şi lipsiţi de speranţă pe termen lung, chiar resemnaţi. E nevoie ca toţi aceşti oameni activi din societate, această minoritate inteligentă şi imaginativă să dovedească public şi politic că are curaj pentru ca mesajul lor de speranţă şi încredere să treacă spre cei mulţi. Solidarităţile şi mobilizările sunt reale când au motivaţii reale şi oneste. Iar curajul nu creşte de la sine, ci prin punerea laolaltă a gândurilor, a vocilor, a energiilor.

Eu unul am văzut că se poate şi că nu e totul pierdut.




13 octombrie 2018

Despre normal şi anormal în 12 puncte



Motto: „Eu, PSD, nu avem nimic împotriva minorităţilor sexuale, dimpotrivă, suntem toleranţi, înţelegem” (LD)


De când totul pare să o ia razna în jurul nostru, nu cred să existe cuvinte mai folosite decât „normalul” şi „normalitatea”, precum şi îndemnuri binevoitoare sau ipocrite cum ar fi: „să revenim la normal”, „să avem o familie normală”, „să fim oameni normali”.

Atunci când nu mai au nicio idee, oamenii politici de la putere ies la televizor, adoptă o postură umilă, mimează cât pot modestia şi ne spun pe un ton exasperat: „tot ce ne dorim este să trăim într-o ţară normală” şi speră că, prin magie, toată lumea, duşmani şi prieteni, să dea aprobator din cap şi să spună: „da, are dreptate, uite un om drept şi deştept, asta vrem şi noi, să trăim într-o ţară normală”.
Recursul la normal pare soluţia miraculoasă de fiecare dată când puterea sau majoritatea au nevoie să-i liniştească pe cei care îi contestă. Cu toţii dorim să fim normali, nu? Cu toţii vrem ca România să fie normală, nu?

Dar ce este normalul? Unde îl putem găsi? Există un singur normal sau mai multe? Cine are dreptul şi puterea să spună ce este normal? Este el acelaşi dintotdeauna sau se schimbă? Şi dacă se schimbă, cine hotărăşte că normalul dinainte a devenit anormal, iar anormalul de acum a devenit normal? Ştim noi pe unde trece graniţa dintre normal şi anormal? Şi dacă ştim, cine păzeşte această graniţă?

Lasând pentru un text mai elaborat dezvoltarea unor idei care ne-ar ajuta să înţelegem mai ce înseamnă normalul, voi spune pe scurt următoarele:

1)         Originea „normalului” se află în secolul al XIX-lea şi, printre sensurile sale care ni s-au transmis cel mai puternic până azi, decisiv este sensul medical. Până azi, cel mai adesea noi asociem anormalul bolii sau nebuniei. Până azi, când spunem că vrem o societate normală, ne imaginăm o societate sănătoasă asemeni unui om sănătos care îşi revine după o boală.

2)         Normalul şi normalitatea sunt ca un măr frumos şi strălucitor pe dinafară, dar putred pe dinăuntru şi plin de viermi. Arată nemaipomenit la prima vedere, toată lumea (sau aproape) este de acord că aşa trebuie, să ne dorim normalitatea, Prin urmare, nimic nu pare mai la îndemâna înţelegerii noastre decât normalitatea.

3)         Dar normalitatea nu există. Ea este o ficţiune utilă, fabricată în laboratoarele puterii şi majorităţii, şi nu mă refer aici nicidecum doar la puterea politică sau la o anumită majoritate.

4)         Normalul se construieşte pornind de la premisa că există anormal. Dând un exemplu recent, numai pentru că homosexualitatea este deja considerată ca anormală ne definim noi, ceilalţi, majoritatea, ca fiind normali şi decidem că suntem normali. În absenţa ipotetică a homosexualităţii, heterosexualii încetează să mai fie normali.

5)         Normalul şi anormalul sunt definite de o normă. Cineva, undeva, la un moment dat, decide că ceea ce se află în afara normei este infracţiune şi trebuie pedepsită, fie pentru a readuce anormalul în graniţele normei, fie pentru a-l face să dispară definitiv.

6)         Norma şi normalul includ şi exclud deopotrivă. Normalul e cu atât mai uşor de identificat cu cât e mai capabil de a discrimina, de a exclude, de a elimina, de a stigmatiza ceea ce decide el că e anormal.

7)         Normalul este întotdeauna de partea celor puternici şi a celor majoritari. Asta înseamnă că cei slabi şi cei minoritari devin, inevitabil, la un moment dat, anormali, fie din punct de vedere moral, fie legal, fie altfel.

8)         Normalul în societate este rezultatul unei judecăţi de valoare şi nu al unei constatări a unei stări de fapt. Altfel spus, ceea ce este important nu e că normalul şi anormalul există, ci că normalul este preferabil, iar anormalul detestabil. Normalul este superior, anormalul este inferior (din toate punctele de vedere). Când ne considerăm „normali”, o facem ca să îi judecăm pe ceilalţi care sunt „anormali”, îi arătăm cu degetul şi le ataşăm însuşiri negative.

9)         Normalul se pretinde tolerant şi înţelegător. Dar poate fi tolerant numai cel puternic şi majoritar, adică cel care poate hotărî în ce condiţii poate fi tolerant şi că toleranţa lui are o limită, dincolo de care nu mai tolerează. Anormalul şi minoritarul nu pot fi toleranţi, pentru că nu au privilegiul toleranţei.

10)     Omul politic care propune cu falsă modestie „reinstaurarea normalităţii” este un mincinos periculos. Este mincinos, pentru că normalitatea nu există, pentru că ea nu a existat acum 5 ani sau acum 50 de ani, pentru că ea nu există ca un model în alte ţări, în cărţi sau în ceruri. Dar este şi periculos, pentru că se pretinde medicul societăţii, cel care are dreptul şi puterea să decreteze că societatea e bolnavă, să-i identifice pe cei anormali şi bolnavi, dar şi, mai grav, să prescrie tratamente pentru anormali.

11)     E bine deci să ştim că de fiecare dată când ne considerăm „normali” sau când visăm la normalitate, s-ar putea să ne gândim de fapt la unii dintre noi ca fiind anormali, adică bolnavi, nebuni, imorali, infractori, demni de dispreţ şi de excludere dintre noi. În ciuda modestiei pe care o arată, normalul nu este unificator, ci dezbinator, nu este pacifist, ci războinic şi răzbunător.

12)     Şi să mai ştim că uneori suntem majoritari, alteori minoritari; uneori puternici, alteori slabi. Uneori normali, alteori anormali, adică bolnavi, nebuni... şi aşa mai departe. Normal, nu?








9 octombrie 2018

„România este o ţară împotmolită exact aşa cum este şi mintea celor care o conduc“


După ce timp de patru ani a slujit România ca ambasador în Senegal, profesorul universitar Ciprian Mihali a primit recent un nou mandat la Agenţia Universitară a Francofoniei, conducând Direcţia Regională pentru Europa de Vest a Agenţiei, cu sediul la Bruxelles.

Profesorul universitar Ciprian Mihali, în vârstă de 51 de ani, a părăsit lumea Africii subsahariene pentru inima francofoniei universitare. Din postura de director pentru Europa de Vest al Agenţiei Universitare a Francofoniei la Bruxelles, ne vorbeşte despre . În interviul pentru „Weekend Adevărul“ vorbeşte despre cariera sa, despre diverse sisteme de învăţământ, despre diplomaţie şi despre o Românie bolnavă.   

„Weekend Adevărul“: Unde v-aţi făcut primele studii?  
Prof. univ. Ciprian Mihali: M-am născut într-o zi de miercuri din anul 1967, la Baia Mare. După studiile obligatorii la Liceul numit vremelnic „Industrial nr. 9“, fost Pedagogic, viitor Colegiu Naţional „Mihai Eminescu“ din Baia Mare, în preajma şi sub călăuzirea unor profesori minunaţi între anii 1981 şi 1985, am urmat Filosofia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Am făcut cinci semestre de filosofie sistematică înainte de Revoluţie şi cinci semestre de filosofie haotică, dar nu mai puţin pasionantă, din ianuarie 1990 până în iunie 1992.    

V-aţi dat doctoratul? În ce domeniu? 
La teza de doctorat am lucrat şapte ani, într-o formulă de dublă coordonare, la Universităţile din Cluj-Napoca şi din Strasbourg, teză pe care am susţinut-o la 1 aprilie 2000, la Cluj, în faţa unui juriu româno-francez şi a unei săli neaşteptat de pline de colegi şi de prieteni. În faţa mea se aflau unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat cultura franceză la sfârşitul veacului trecut, Jean-Luc Nancy, doi distinşti profesori universitari români şi un filosof-rector-ministru român, al cărui telefon nu a încetat să sune de-a lungul întregii susţineri, dovadă că era un om important.   

 „Fiinţa“ şi „libertatea“ în viaţa de zi cu zi   

Despre ce era teza?   
Teza de doctorat era despre ce înseamnă viaţa cotidiană pentru filosofie. Adică dincolo de marile concepte ale filosofiei, „fiinţa“, „neantul“, „adevărul“, „binele“, „libertatea“, am vrut să ştiu în ce măsură filosofii din toate timpurile au ştiut să integreze în gândirea lor viaţa de zi cu zi, banalitatea, rutina, monotonia, şi dacă toate acestea aveau un sens sau erau, dimpotrivă ceva de dispreţuit şi de depăşit spre ceva înălţător.    

La catedră cât aţi stat?   

Între 1992 şi 2012 am predat, vreme de patruzeci de semestre, la Departamentul de Filosofie al Universitatăţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde am ţinut cursuri de filosofie contemporană mai ales, dar şi de teorii ale limbajului, teorii ale spaţiului, de multe ori cu trimitere la biologie, la drept, la ştiinţele sociale sau politice. Am fost binecuvântat cu studenţi extraordinari, unii mai mari ca mine, la începuturi, pentru ca spre final să aibă vârsta copiilor mei. Am avut şansa, de asemenea, să fiu invitat să predau vreo zece ani la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, întâi la master, apoi la şcoala doctorală, ani grei şi frumoşi, ani de descoperiri formidabile alături de profesioniştii arhitecturii din România. Am fost profesor şi cercetător invitat la Paris, Strasbourg, Nisa, Lyon, Lille, am făcut o mulţime de acorduri interuniversitare cu parteneri din Franţa.

Citeste mai mult: adev.ro/pg6ejm


1 octombrie 2018

Istoria merge înainte



În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, istoricul Marc Bloch rostea o frază al cărei adevăr răzbate neatins până la noi : „Les hommes ressemblent plus à leur temps qu'à leurs pères”; „oamenii seamănă mai mult cu vremea lor decât cu părinţii lor”.

Cei care astăzi se caţără, plini de importanţă, pe piedestale pe care şi le-au construit singuri pentru a poza în eroi ai luptei împotriva vremii lor vor fi doborâţi nu de către contemporanii lor, ci de către copiii şi nepoţii lor. Ei seamănă mai mult cu saltimbancii din pieţe cărora turiştii le aruncă în trecere o monedă pentru că reuşesc să imite atât de bine Statuia Libertăţii.

Dacă în anii ’80 părinţii noştri ar fi organizat un referendum ca să ne ferească de relele imperialismului putred venit din Occident şi dacă noi, copiii lor, ne-am fi supus orbeşte dorinţei lor nemărginite de protecţie, probabil că decembrie 1989 nu ar mai fi avut loc. Atunci, o mână de tineri obraznici şi neascultători, pe care nişte părinţi fricoşi şi majoritari nu au reuşit să-i ţină în casă şi să-i ferească de rele, au ieşit şi s-au opus cu piepturile goale dictaturii, dar şi complicităţii părinţilor lor, tăcerii lor vinovate şi spaimelor lor.

Istoria a demonstrat că societăţile au mers înainte doar în măsura în care copiii s-au opus, uneori cu preţul vieţii, aranjamentelor sociale, politice şi juridice impuse de părinţii lor. Responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, despre care vorbeşte luminos Hans Jonas, constă nu în a înălţa garduri în jurul copiilor născuţi şi nenăscuţi astfel încât nimic rău din afară să nu-i atingă, ci, dimpotrivă, în a crea posibilităţi deschise, astfel încât libertatea lor viitoare să poată fi însoţită de o responsabilitate pe măsură. Copiii noştri nu trebuie să ne reproşeze peste 10, 20 sau 30 de ani că le-am oferit libertatea de a se mişca în nişte ţarcuri aurite, ci trebuie să poată aprecia că am creat condiţii ca ei să poată fi cel puţin la fel de responsabili pe cât suntem noi azi. Iar responsabilitatea lor nu se va putea manifesta decât bucurându-se de cel puţin tot atâta libertate pe câtă avem noi astăzi.

Dacă noi însă ne transformăm fricile şi prejudecăţile în literă de lege, copiii noştri vor şti oricum să se revolte împotriva unor asemenea legi strâmbe, le vor schimba, poate cu preţul vieţii lor, şi ne vor dispreţui, considerându-ne anacronici. Tot aşa cum privim şi noi în urmă şi vedem în comportamentul părinţilor noştri un conformism tăcut şi neînţeles timp de cinci decenii, pe care dacă nu îl dispreţuim, pentru că am fost învăţaţi să fim respectuoşi, măcar nu îl aprobăm şi nu îl putem urma.

Că vrem sau nu vrem, istoria îşi urmează cursul. Nu-i vom putea pune căpăstru limitând posibilităţile de alegere ale copiilor noştri. Ei sunt deja azi mai liberi ca noi, au călătorit prin lume în câţiva ani mai mult decât am făcut-o noi toată viaţa. Ei seamănă deja mai mult cu lumea de azi decât cu noi şi cu lumea noastră.