29 noiembrie 2016

Nu am fost niciodată corecţi politic



Printre micile scandaluri care nu vor lăsa nici o urmă dincolo de gângava actualitate isteroidă, e unul în care un imberb intelectual cu o reputaţie care bate pe mai multe zeci de kilometri (cam cât ar bate raza unui cerc între Dej, Huedin şi Turda) jigneşte fără măsură unul dintre cei mai venerabili înţelepţi de care a fost în stare România în ultimul secol. După invective şi cuvinte grele, ca o mâncare grea, nesărată şi neajuns de fiartă, doar reîncălzită la nesfârşit, o doamnă îşi exprimă public sictirul şi scrie: „Extrem de mulţi ne-am săturat de politically correct!”. Şi avem altfel, sintetizată într-un năduf, măsura înţelegerii în cultura publică locală a corectitudinii politice. Da, asta era, ne-am săturat să ne purtăm cu mănuşi unii cu alţii, a venit vremea să le scoatem şi să ne cărăm pumni unii altora, să ne învineţim de adevăratelea şi într-o veselie ochii unii celorlalţi. Şi nu doar unii dintre noi trebuie să facem asta, nici măcar mulţi dintre noi, ci extrem de mulţi.

Nu prea ştim noi ce este „politically correct”, nu am ştiut niciodată şi mai ales, mai ales, nu am ţinut niciodată cont de aşa ceva. Adică vă aduceţi aminte să fi existat în istoria recentă a societăţii româneşti o perioadă în care să nu fi tratat femeile ca pe nişte fiinţe inferioare, având o valoare întinsă între prostituţie şi sarcini casnice? Există vreun moment în care să fi încetat să râdem la bancurile cu unguri, evrei sau ţigani? Sau la cele cu handicapaţi fizic sau mental? A existat vreo perioadă, oricât de scurtă, în trecutul recent, în care negrul să fi căpătat un pic de demnitate umană pentru a fi smuls din prejudecata larg împărtăşită că este o maimuţă?

Şi dacă asta s-a întâmplat, dacă această perioadă a existat cu adevărat, să spunem că vreme de zece ani sau doar cinci ani, am ajuns noi cu toţii la capătul răbdării? Adică, precum în jocul în care copii fiind ne ţinem respiraţia cât mai mult, am ajuns cu toţii, deodată şi împreună, să nu mai avem aer în piept şi să izbucnim, după presiunea pe care a pus-o pe noi corectitudinea politică?

Năduful doamnei X este evident fals, o asemenea izbucnire nu are motive să existe, pentru că nimic şi nimeni nu ne-a obligat vreodată să fim corecţi politic. A, că am putut simula puţin, ca să dea bine la vitrină? A fost o glumă, sper că aţi înţeles! Vi se pare că există vreun loc în societatea românească în care femeia să fie percepută ca egală cu bărbatul? Există vreun loc în care, atunci când întâlnim un ungur sau un ţigan într-o instituţie, primul gând pe care să-l avem despre el să nu fie că e bine sau slab pregătit, ci că înainte de orice e ungur sau ţigan? Deştept băiat, păcat că e ungur, iar ţiganul tot ţigan etc.

Şi apoi, printr-o misterioasă alchimie a manipulării mediatice, ni se dă de înţeles că a fi corect din punct de vedere politic nu înseamnă nimic din toate acestea, ci doar că suntem obligaţi să acceptăm câteva sute de refugiaţi musulmani care vor să ne islamizeze şi să ne distrugă fibra noastră creştină. Precum în Mioriţa, dacă nu facem nimic, în scurt timp aceşti barbari, deşi la fel de numeroşi ca spectatorii la un meci din Liga I într-o seară de noiembrie, ne vor nimici, ne vor face nişte vrăji prin care nu vom mai fi în stare să ne apărăm glia, limba şi credinţa. Şi astfel vom muri spiritual cu toţii, mai amarnic şi mai tragic decât am făcut-o vreme de secole sub asuprirea otomană.

Prin urmare, trebuie să spunem în modul cel mai curajos cu putinţă: „ne-am săturat să fim corecţi din punct de vedere politic”, ne-am săturat să spunem că femeia este egală cu bărbatul, că ea este om, ne-am săturat să spunem despre ungur că este altceva decât bozgor, despre ţigan că este altceva decât cioară şi despre african că este altceva decât maimuţă, ne-am săturat să-i respectăm pe bătrâni pentru că sunt bătrâni, pe intelectuali pentru că sunt intelectuali, pe ţărani fiindcă sunt ţărani. Suntem, aşa cum am fost de fapt întotdeauna, extrem de mulţi cei care ne-am săturat să fim altceva decât suntem şi mai ales sa spunem altceva decât gândim: efecte ale unei educaţii precare, ajunşi în sfârşit la cuvânt şi la decizie.

Nu am fost niciodată corecţi din punct de vedere politic, pentru că nu a existat niciodată o educaţie minimală în acest sens, pentru că nu a existat nici un program şcolar coerent care să includă în actul pedagogic respectul pentru diferenţă, pentru alteritate, pentru minoritate. Pentru că prea putini educatore au interiorizat îndeajuns regulile şi valorile corectitudinii politice pentru a putea să le transmită ulterior unor generaţii de copii ei înşişi predispuşi la interiorizarea lor, după ce vor fi fost agresaţi în familii cu toate prejudecăţile şi glumele de prost gust care au circulat dintotdeauna, consolidând dispreţul şi intoleranţa faţă de diferenţă.

Iar dacă unele canale de televiziune s-au străduit să ţină cont de nişte constrângeri fixate - artificial, nu-i aşa? - de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ele au fost suficient de "inteligente" încât să producă programe în care au reusit sa mute în spectacol ieftin, în glumiţe şi în grosolănie, imaginile, muzica şi discursurile discriminării, oferind unui public egal cu el însuşi confirmarea propriilor sale prejudecăţi, considerate valori tari şi modele de urmat.

Strigătul de astăzi împotriva corectitudinii politice este la fel de ridicol, de strident şi de fals ca şi îndemnul iniţial la respectarea ei. Nu cred că şi-a imaginat cineva vreodată că vom putea renunţa la bancurile cu ţigani hoţi şi mincinoşi, la cele în care bărbatul beat îşi snopeşte nevasta în bătaie sau în care „Mărie” e cu tot satul şi înainte să se mărite, dar şi după aceea, pentru că, nu-i aşa, toate aceste bancuri fac parte din tezaurul nostru folcloric şi trebuie să ne respectăm valorile în faţa invadatorilor străini, fie ei cavaleri teutoni ai drepturilor omului sau musulmani barbari însetaţi de sânge creştin.

Puţini sunt aceia care pot să facă o legătură azi între sacrificii trecute pentru drepturile de azi, de la sine înţelese unele dintre ele, altele fragile, iar altele încă necucerite, dar accesibile, şi libertatea pe care o avem de a răcni împotriva lor, de pe soclul solid pe care ele ni-l oferă. Altfel spus, modernitatea este, printre alte procese, şi unul în care cucerirea unor drepturi se însoţeşte de recunoaşterea aceloraşi drepturi pentru celălalt. A fi corect politic înseamnă în primul rând că tu, bărbat, beneficiar al drepturilor fundamentale, recunoşti şi respecţi necondiţionat exact aceleaşi drepturi femeii de lângă tine sau oricărei femei. Că tu, bărbat alb, nu dispui de nici o superioritate şi de nici o libertate în plus în faţa bărbatului negru doar pentru că el are altă culoare a pielii decât tine. Şi mai ales, ceea ce doare cel mai mult în corectitudinea politică atât de străină nouă, că tu, majoritar, nu beneficiezi de dreptul de a hotărî viaţa minoritarului de lângă tine doar pentru că sunt mai mulţi cei care gândesc şi acţionează ca tine decât sunt cei care gândesc şi acţionează ca el.

Da, este adevărat, corectitudinea politică a produs şi excese în celălalt sens, de la ridicol la dramatic. Au existat bărbaţi albi care au suferit doar pentru că sunt bărbaţi albi heterosexuali şi nu femei negre lesbiene. Dar corectitudinea politică s-a născut, printre altele, şi pentru că bărbatul alb a putut să interzică secole la rând dreptul de vot, de asociere, de mişcare sau de exprimare femeii albe sau bărbatului negru. Sau pentru că anumiţi oameni albi, considerându-se mai frumoşi, mai deştepţi şi mai puternici ca rasă, au considerat justificat să omoare în numele acestor trăsături ale lor milioane de alţi oameni care nu le erau asemeni.


„Incorectitudinea” politică a produs vreme de secole tragedii copleşitoare. Împiedicând azi corectitudinea politică să producă alte tragedii, reale sau imaginare, avem datoria, ori trebuie să avem măcar un minim discernământ să nu îngăduim renăscutei incorectitudini politice să revină într-o formă răzbunătoare, cu spume la gură, cu pumnul ridicat şi cu furia zdrobirii vocii Celuilalt.