3 iulie 2020

De 150 de ori despre ICR


Dezastrul de la Institutul Cultural Român în presa ultimilor ani.

Sau atunci când toată mass-media și opinia publică românească denunță abuzurile, dar stăpânii culturii oficiale sunt de neclintit. 
































































































































































3 iunie 2020

Normalul cu forța




Unul din cuvintele cele mai toxice cu care operăm zi de zi este cel de „normalitate”.

Este toxic fie și numai pentru că devine „normal” ceea ce o majoritate de moment decide că trebuie să facă toată lumea, adică și orice minoritate care nu împărtășește aceleași credințe și valori. Ajunge să fie „normală” orice oroare pe care niște minți înapoiate o pot impune celor din jur. Nu există „normalitate”, am spus-o de multe ori. Normalitatea e ficțiunea în spatele căreia ne ascundem voința de a-i domina pe ceilalți conform propriilor noastre obsesii, frici sau fantasme.

Dar cum se ajunge totuși la „normal”? Se ajunge prin două căi, în principal, amândouă fiind moduri de exercitare a puterii sociale.

Prima metodă este cea a normării: se stabilește o normă (cum să stea copiii în bănci, ce trebuie să învețe copiii, câte șuruburi să fabrice un strungar, ce dimensiuni trebuie să aibă un teren de fotbal etc.) care se aplică unui grup anume. NORMAREA înseamnă trasarea unui cerc înăuntrul căruia se petrec lucrurile normale și în afara căruia se petrec lucrurile anormale, care trebuie îndreptate. Normarea se produce prin disciplinare, dacă e nevoie cu forța. TREBUIE ca un copil să stea în bancă, TREBUIE ca el să învețe anumite lucruri și nu altele. Dacă nu, el este considerat indisciplinat, anormal, și i se scade nota.

Normarea este acțiunea unei puteri care știe sau pretinde că știe cel mai bine ce trebuie spus, ce trebuie făcut, ce trebuie învățat. Ea se adresează unor subiecți pretins ignoranți și indisciplinați,  care trebuie învățați ce e bine și ce e rău, cărora li se spune ce să facă și cum să facă.

În sfârșit, normarea este specifică pentru societăți statice, cu un număr limitat și controlabil de indivizi, unde fiecare subiect poate fi monitorizat și ținut la locul lui așa cum vor cei care au puterea: șefi, profesori, ofițeri, polițiști, grăniceri etc.

A doua metodă, Normalizarea, se declanșează atunci când o putere de orice fel este conștientă că nu mai deține controlul fluxurilor și mișcărilor de tot felul: persoane, produse, informații, finanțe. Ea nu este o acțiune de anticipare (când se fixează norma dinainte și fiecare trebuie să i se supună), ci este una de reglare posterioară: se observă cu atenție cum evoluează diferitele tendințe și se decide că tendințele masive, majoritare, sunt cele normale. Normalitatea urmează normalizării, spre deosebire de situația anterioară când, prin disciplină, normarea fabrica normalul. Normalizarea este procesul prin care cei care decid recunosc că nu mai dețin monopolul cunoașterii și , de aceea, e preferabil să guverneze prin statistici, eșantioane și aproximări.

Un exemplu la îndemâna tuturor: norma (devenită lege și represiune) până în 1989 și chiar până în anii 2000 era că românii nu au voie să circule în  afara țării. Norma era granița închisă, iar cei care o treceau erau excepții (anormali, ilegali, dușmani etc.). Din momentul însă în care un număr suficient de mare de români a început să părăsească țara fără ca cineva să îi mai poată opri, reacția puterilor europene a fost aceea de a reglementa ulterior și de a canaliza fluxurile, fără a-i penaliza pe cei care se deplasează. Mișcarea a devenit norma și „normalitatea”.

De ce am spus toate acestea? Pentru că dezbaterea despre educația sexuală în România pune față în față visul umed de putere al unei propagande neoprotestante (dar bine flancate de cea ortodoxă) de a controla prin toate mijloacele educația, cunoașterea, corpurile și sexualitatea, de a filtra cunoștințele și de a interzice orice se poate interzice – cu o lume fluidă, o lume a fluxurilor nelimitate de cunoaștere, de mobilitate, de explorare, de producere de nou. Dacă vremelnic această putere se poate impune la nivel politic, ea nu o poate face decât provocând traume și violențe. În fantasmele ei de control absolut și de stăpânire a adevărului ultim, puterea aceasta de rit vechi își imaginează că poate așeza o graniță între copii și cunoașterea lumii, că îi poate imobiliza și le poate interzice accesul la infinitele surse de cunoaștere de azi. Dacă acum 50 de ani, asta era încă posibil, azi orice reprimare a cunoașterii și descoperirii produce violență și abuzuri. O asemenea putere înapoiată poate cel mult trage înapoi sau încetini o evoluție a unei părți din lume, dar nu îi poate bloca mersul înainte. Iar această încetinire înseamnă că acolo unde vor persista ignoranța și interdicțiile vor înflori violurile și abuzurile.

Lumea din jurul nostru a înțeles că nu poți pune stavilă fluxurilor masive de oameni, de cunoaștere, de mărfuri și de bani. Cele două luni de pandemie ne-au întors o vreme la modelul disciplinar al interdicției și represiunii, dar efectele acestei reveniri la metode primitive de control vor continua să fie dramatice în perioada ce vine, efecte economice, sociale, psihice, fizice. Lumea noastră nu mai e o lume statică și înghesuită în niște valori sau adevăruri ultime, e o lume fluidă pe care trebuie să învățăm să o practicăm. Nu spun că asta e bine sau e rău: spun că asta se întâmplă și că nu-i putem pune zăgaz cu inițiative demne de Inchiziția lui Torquemada lansate de câțiva parlamentari ignoranți, care trăiesc în lumi fictive și străine de lumea largă din jurul lor.


A te opune educației sexuale este ca și cum te-ai opune folosirii GPS-ului ca să ajungi din satul tău la muncă în Occident: fie te duce cineva de mână unde vrea el, fie o iei tu peste grădini și te rogi să ajungi undeva și să nu mori până la destinație. 


10 mai 2020

Viața diminuată (E-viral 2)



L-am ascultat cu mare bucurie pe Augustin Ioan vorbind, la invitația ICR Tel Aviv, despre mutațiile pe care o să le sufere spațiul public și cel privat sub acțiunea masivă și neașteptată a pandemiei. Arhitectul este convins (așa cum sunt și eu) că mintea arhitecților, urbaniștilor și creatorilor de spațiu social se va adapta repede și va produce soluții pentru o viață în comun de calitate pentru noi toți. Nu am nicio îndoială că, așa cum s-a întâmplat mai mereu în istorie, criza va da naștere unei creativități artistice și tehnice debordante, precum și unor noi paradigme în teoriile și practicile spațiului public.

Dar, în exact același timp sau poate chiar cu o clipă înainte, criza este, așa cum îi spune numele, un moment critic, ca atunci când se aprinde indicatorul roșu al rezervorului. Este un moment în care ceva lipsește sau e drastic împuținat, este un moment marcat de absențe, de limitări și de constrângeri de tot felul. Iar dintre toate acestea, criza care afectează spațiul public și spațiul privat este cât se poate de dură. Pentru că golirea brutală a orașelor și replierea la fel de brutală în spațiul închis și izolat al casei nu aruncă doar interacțiunile sociale în criză, ci și spațiul privat însuși. 

Ni se spune că redescoperim acum valențele intimității (mergând uneori până la nostalgii și regresii radicale în timp), că avem timp pentru reculegere, pentru a ne regăsi, a vorbi cu noi înșine și a fi cu cei apropiați nouă. Ne mândrim cu ingeniozitatea de care dăm dovadă pentru a recrea înăuntrul casei alte granițe, pereți invizibili în încercarea de a ne separa din nou unii de alții, de a inventa spații de lucru, spații de studiu, chiar și spații personale noi într-o casă care, de la un moment dat, devine mică, foarte mică. Dar suprasaturarea spațiului privat este îmbogățire doar până la un punct, dincolo de care „bogăția” devine o privare de altceva.

Toate acestea pentru că publicul și privatul nu funcționează după principiul vaselor comunicante: ce ar scădea într-o parte, ar crește în cealaltă. Aș zice că, mai degrabă, ceea ce îmbogățește publicul are capacitatea de a îmbogăți și viața privată. Și invers, ceea ce pustiește viața socială, așa cum este această criză sanitară, va sfârși prin a produce daune și în viața privată: adică deopotrivă în intimitate, în rațiune și în sensibilitate, în activitatea psihică și în cea corporală.

Cu fiecare zi a crizei, secătuiește ceva din resursele de care dispunem: resurse ale înțelegerii lumii și ale înțelegerii de sine, resurse ale disponibilității și generozității, ale subtilității și nuanței, ale entuziasmului și certitudinii. Sau dacă nu secătuiesc, atunci ele devin tot mai greu de mobilizat prin intermediul exclusiv al ecranului. Pentru că toate aceste resurse, închise în spatele unor ecrane, se hrănesc la rândul lor, din interacțiunea nemijlocită, a simțurilor, a atingerilor, parfumurilor, vederilor nemijlocite ale celorlalți și se întorc decantate pentru a hrăni intimitatea cu noi înșine.


Nu cred că suntem încă pregătiți pentru o virtualizare atât de masivă și de rapidă a existenței noastre. Poate că asta se va întâmpla, poate că asistăm la începutul mutării unei părți din viața fizică și socială în virtual. Dar nu cred că suntem încă în stare să transformăm distanța sanitară într-o distanță socială. În nicio versiune, distanțarea între oameni nu este o victorie a umanului. Chiar dacă prezența masivă a celorlalți pe străzi, în piețe, pe plaje, în muzee sau magazine, chiar pe cărările munților, ne exasperează, lipsa lor masivă de oriunde e înspăimântătoare. Visul unui oraș pustiu, pe care l-am cunoscut atât de pustiu poate doar într-o dimineață de februarie când părea romantic, este de fapt coșmarul nu doar al vieții sociale, ci și al atestării noastre ca ființă visătoare, creatoare de socialitate și generatoare de alteritate. 


18 martie 2020

Viața ca întâmplare (E-viral 1)



Nu putem suporta existența întâmplării în viața noastră. Orice teorie e bună pentru a explica totul, cât mai repede și mai cuprinzător, cu condiția de a evacua întâmplarea, accidentul, imprevizibilul. Iar hazardul cel mai inacceptabil este chiar hazardul vieții, faptul că noi înșine suntem, fiecare, fără excepție, o întâmplare. Nicio necesitate nu există pentru a explica venirea noastră pe lume, s-a întâmplat, ne-am întâmplat să fim. Tot așa cum puteam să nu fim (deși atunci nu am mai fi putut să ne atestăm existența spunând că suntem).

Dinspre prezent spre viitor, nașterea oricărei forme de viu este un accident. Dinspre viitor înspre trecut, el poate fi interpretat însă ca o necesitate sau, așa cum procedăm noi, oamenii, ca o biografie. Noi existăm ca un întreg continuu doar legând părțile diferite ale vieții noastre trecute.

Și pentru că orice formă de viu este un accident, o mutație, o eroare chiar, și acest virus este un accident. Transmiterea lui, propagarea lui planetară nu mai este o întâmplare, este adevărat, dar venirea lui pe lume și cuibărirea lui în primul om este o întâmplare. Oricât de insuportabil ar putea părea acest gând, virusul e la fel de „mutant” cum suntem fiecare dintre noi. El s-a întâmplat să fie, fără motiv anume, fără justificare divină, fără intervenție tehnologică, fără complot politic sau masonic. Putea să se întâmple acum zece ani sau peste zece ani, putea să nu se întâmple deloc, după cum alte virusuri ar fi putut să se nască între timp.

Nu ne pedepsește nimeni din afara noastră cu acest virus. E doar o luptă între două forme de viață care nu încetează să se adapteze una alteia, una evoluată și complexă, alta primitivă, dar foarte abilă.

Să acceptăm așadar că lupta ce trebuie dusă este între om și virus și nu între om și om. Între toți oamenii de o parte și toate virusurile de cealaltă parte. Dacă mutăm lupta între om și om, din rațiuni financiare, militare, politice, ideologice, atunci câștigătorul va fi mult mai ușor de anticipat.


Va fi acea formă de viață simplă care își scrie o istorie în care se adună deja, în scurta-i existență, morții cu miile.


15 martie 2020

E-viral


Introducere

Dacă nu prin gravitate, atunci măcar prin întindere, pandemia actuală este cel mai important eveniment de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace și primul mare eveniment fondator, sau dez-fondator (încă nu putem ști), al secolului al XXI-lea. După optzeci de ani, în mai puțin de trei luni se întâmplă ca majoritatea oamenilor trăind pe această planetă nu doar să fi auzit, dar să fi și suportat o parte din consecințele acestei pandemii. Nu știm încă, azi, 15 martie 2020, dacă ne aflăm la începutul pandemiei, la mijlocul ei sau spre sfârșitul ei. Putem anticipa unele efecte ale epocii de după, dar încă nu putem ști cum vor arăta vremurile de după. Vor însemna ele o schimbare de lume, adică de sens? Ne va fi atenționat virusul îndeajuns astfel încât după el să schimbăm ceva în bine față de ce a fost înainte de el? Sau, fericiți că am scăpat de el, ne vom întoarce indiferenți la toate condițiile care l-au făcut posibil?


Acestui eveniment va trebui să-i găsim un sens, dacă va putea să ne livreze unul. Probabil însă că nu va exista un singur sens, iar dacă el totuși va exista, se prea poate să fie unul care să ajungă la noi doar deformat politic, financiar sau mediatic. Între timp însă, el trebuie să ne dea de gândit: asupra vitezei cu care pare să se prăbușească o lume; asupra fascinației noastre pentru tot ce e viral; asupra simbolisticii purității (curățeniei) individuale, comunitare sau naționale; asupra noii suveranități globale a coroanei virale; asupra fantasmei zidurilor pe care nu încetăm, de fapt, să le ridicăm între noi; asupra medievalismului soluțiilor noastre la pandemii (cartografie și izolare); asupra construcției europene și a reîntoarcerii naționalului; asupra recursului la starea de urgență; asupra rolului statului în asigurarea serviciilor care asigură supraviețuirea, drepturile și demnitatea oamenilor. Dar și asupra nesfârșitelor manipulări și oportunități speculative pe care le va oferi pandemia în lunile ce vin. În sfârșit, dar deloc în ultimul rând, despre cum puterea virusului va redesena virusul puterii.

Photo: (c) Jon Han.