De Crăciun, în Maramureş

Şoseaua de pe Valea Izei, cea care vine dinspre Salva şi duce spre Sighet, este, pentru al 27-lea an la rând, nemodernizată. Plombele de asfalt puse peste vară sunt spălate regulat de ploi şi zăpezi, dezvăluind aceleaşi gropi şi denivelări istorice.

E vremea în care aproape jumătate din populaţia acestor sate se întoarce de sărbători acasă. Mai puţini ca vara, căci concediile sunt mai scurte şi drumurile mai grele.

Locuitorii statornici ai acestor sate par să fie învinşii tranziţiei. Sau măcar resemnaţii ei. Bătrâni în cea mai mare parte, nu mai speră la nimic, nu mai aşteaptă nimic. Poate doar să-şi mai revadă din când în când copiii şi nepoţii în jurul mesei de Crăciun.

Cei plecaţi par, la rândul lor, tot mai statornic plecaţi. Îşi iau copiii cu ei, îi şcolarizează în Italia sau Anglia sau Franţa, vin mai rar pe acasă. Copii care încep să vorbească stâlcit limba română. Semn că întoarcerea nu e pentru foarte curând. Poate că nu îndrăznesc să o spună părinţilor lor sau lor înşile, dar unii încep să se gândească la faptul că ar putea să nu se mai întoarcă deloc de unde au plecat. Şi la ce să se întoarcă? Maramureşul istoric a rămas istoric, în afară de câteva magazine mai acătării şi firme de materiale de construcţii de unde se cumpără cimentul şi vopselele pentru vila cea nouă, regiunea nu oferă prea multe „oportunităţi”. Economiile făcute din munca în străinătate sunt în continuare depuse în case mari în care nu locuieşte nimeni şi în maşini cu valoare de simbol al recunoaşterii succesului personal printre rude şi vecini.

Nimic nou până aici. Ceea ce pare schimbat faţă de anii trecuţi este efectul pe care l-a avut asupra populaţiei îmbătrânite expunerea îndelungată la programele unor canale TV precum Antena 3 şi România TV. Căci televizoarele lor, cumpărate de ei înşişi sau de copiii cu bani, tronează maiestuos şi mereu deschise pe aceste canale în bucătărie sau în camera de zi, cu benzi galbene şi catastrofale pe burtieră, care transmit în cuvinte puţine şi prin mesaje alarmiste frica şi ura, reluând fără încetare şi fără distincţie imagini crude ale accidentelor, crimelor, catastrofelor, dar şi scenarii posibile ale altor accidente, crime şi catastrofe anticipate în exclusivitate, comentate pe aceleaşi tonuri agresive sau isteroide.

Oameni resemnaţi, obosiţi deja după o viaţă dusă în lipsuri şi trudă, sunt învinşi acum de strategiile manipulării mediatice şi de toate confuziile valorice la care sunt supuşi, convinşi în sfârşit că „în ţara asta, toată lumea fură”, că „suntem o ţară de hoţi”, că „dacă eu, X, aş fi fost în locul lui Y, care a fost condamnat pentru corupţie, şi eu aş fi furat, pentru că toţi furăm”. Ţărani din Maramureş, nu mai buni sau mai răi decât alţi ţărani, dar care au trăit o viaţă întreagă cu frica lui Dumnezeu şi în modestia unei existenţe paşnice, îngăduitoare cu ceilalţi, dar naivi şi simpli în ideile lor, gândesc de acum în idei sărace, puse de alţii în capetele lor, seară de seară, oameni deveniţi un public captiv, învăţaţi cum să se urască pe ei înşişi pentru că nu au ştiut când şi cum să fure, cum să se urască unii pe alţii (cei săraci pe cei mai bogaţi şi invers) şi mai ales cum să-i urască pe străini (unguri, evrei, musulmani), cum să nu mai deosebească între ce e bun şi ce e rău, reducând pe toată lumea la cel rău, imaginându-se pe ei înşişi ca oameni răi, gata oricând să fure dacă au ocazia. O strategie politico-mediatică de succes, care şi-a atins obiectivele şi care a transformat (în sfârşit?) oamenii de rând în electorat fidel, pasiv şi dependent de manipulare, al căror ultim scop în viaţă este să-şi vadă pensia mărită.

Notă despre diferitele nuanţe de negru

(Cuvînt înainte la traducerea în limba română a lucrării lui Achille Mbembe, Critique de la raison nègre, Idea, 2016, traducere de Ciprian Mihali şi Andreea Raţiu)

Cititorul va avea ocazia să descopere în acest text mai multe nuanţe şi semnificaţii ale cuvântului „negru”. Desigur, fiind vorba la origine despre o culoare a pielii, termenul „negru”  a ajuns să desemneze, prin extensie, acea parte a umanităţii care, prin contrast cu cei având pielea albă ori deschisă la culoare, este desemnată, obligată de aceştia din urmă, să poarte drept nume general – un nume abuziv, exclusiv şi excluziv – numele culorii pielii lor.

Intenţia principală a lui Achille Mbembe în această carte nu este de a analiza modalităţile prin care albul se opune în chip radical negrului sau invers, nelăsînd loc între ele unor nuanţe de gri. O asemenea opoziţie este oarecum dată şi ea face parte din strategiile gîndirii identităţii în lumea modernă, o gîndire a contrastelor şi diferenţelor grele, ancorată temeinic în imaginarul raselor. Opoziţia între omul alb şi omul negru este premisa majoră pe care se clădeşte premisa minoră şi, abia ea, cu adevărat problematică: aceea prin care – conform convenţiei adoptate în traducere – negrul devine Negru. Sau, cu spusele autorului, du noir, à travers le Noir, vers le Nègre. Cu alte cuvinte, de la constatarea culorii negre a pielii, trecînd prin opoziţia om alb-om negru, până la Negru, subiectul negru.

Traducători ai acestei cărţi, am adoptat o convenţie vizuală care poate părea uneori ea însăşi abuzivă: astfel, am ales ca pe tot parcursul acestei cărţi să redăm „Nègre” prin „Negru”, cu majusculă deci. Este posibil ca, din cînd în cînd, cititorul să-şi simtă privirea interpelată de către o asemenea intervenţie grafică, pe alocuri frecventă. Există însă o dublă motivaţie pentru această alegere. Mai întîi, e vorba de faptul că în limba franceză, beneficiază de majusculă (aşa cum se întîmplă cel mai adesea în această carte cu termenul Nègre) reprezentantul abstract sau reprezentanţii generici ai unor state, naţiuni sau etnii sau grupuri populaţionale: le Camerounais, les Italiens, l’Arabe, les Touaregs (în vreme ce în româneşte spunem „camerunezul”, „italienii”, „arabul”, „tuaregii”). Aici însă Negrul capătă majusculă tocmai pentru că, fără a fi membrii unui stat, ai unei naţiuni sau etnii, ci doar exemplare ale unei rase – oamenii africani sînt prinşi într-un dispozitiv de abstractizare şi de generalizare, dispozitiv pe care îl descrie în detaliu cartea lui Mbembe.

Apoi, pentru că limba română nu face deosebirea între Noir şi Nègre pentru a deosebi pur şi simplu omul cu pielea neagră de negrul pe care jargonul atît de bogat al limbii noastre l-ar numi mai degrabă în mod peiorativ „negrotei” (asta pentru a nu scotoci mai adînc în vocabularul plin de imaginaţie al limbii române). Ne putem însă imagina o mişcare elipsoidală a trecerii de la Noir la Nègre pentru a ajunge azi din nou la Noir, dar într-o altă poziţie: dacă primul Noir purta încă în el surpriza descoperirii brute a omului african, după istoria tragică şi violentă a Negrului ca Nègre (şi care este toată istoria modernităţii europene), regăsirea negrului ca Noir se produce printr-o operaţiune de metaforizare perseverentă, în care se depun eforturi vinovate şi suprarealiste de a pansa rănile lăsate în conştiinţa non-neagră de tratamentul aplicat vreme de secole Negrului ca Nègre. Violenţa făcută Negrului prin colonizarea ucigaşă a milioane de oameni şi confiscarea tuturor numelor lor dîndu-le în schimb acest unic nume de Nègre, dar şi prin rasismul care funcţionează drept combustibil al strategiilor identităţii, face ca astăzi nu doar Nègre, dar nici măcar Noir să nu mai poată fi rostit fără a trezi toţi demonii sclavagismului, ai colonizării, ai segregării, ai discriminării, ai crimei prevestite de însăşi pronunţarea cuvîntului. Rezumînd, am putea spune că abuzul înfăptuit prin transformarea negrului în Negru face cu neputinţă întoarcerea la… negru.

Datoria

Unul dintre foştii mei studenţi şi colaboratori apropiaţi în perioada de aur a efervescenţei cultural-editoriale clujene, acum scriitor prestigios, îmi face o mărturisire în spaţiul acesta al exhibării tuturor intimităţilor posibile care este reţeaua socială. O mărturisire cât un reproş – sau invers. Spune el, într-un acces de… nici nu ştiu ce… sentimentalism, slăbiciune ori, dimpotrivă tărie?, că le-aş lipsi şi că plecând în diplomaţie, părăsind deci universitatea, mi-am abandonat vocaţia şi am fugit de meserie. O spusă lejeră, aşa cum sunt mai toate spusele aruncate în spaţiul fără de loc şi fără de margini al virtualului, dar care e posibil să poarte în ea un dram de adevăr. În modul cel mai puţin sentimental cu putinţă, adică pur factual, în 2012 am părăsit sala de curs pentru a pleca să reprezint România în Africa. Am putut să explic această decizie studenţilor cu care am avut şansa de a lucra în ultimele luni în care am predat şi mi s-a părut, şi atunci ca şi acum, decizia corectă. Cel puţin pentru mine. Dar nu am putut s-o explic şi tuturor celorlalţi, cu care nu m-am mai întâlnit de mulţi ani.

După care s-a aşternut liniştea. O linişte datorată acelei obligaţii de rezervă pe care o are orice diplomat în funcţie şi care îl face să nu vorbească public mai mult decât e nevoie, adică aproape deloc; apoi, o linişte provocată de cei peste 8.000 de kilometri care despart Clujul de Dakar, distanţă fizică, distanţă a neîntâlnirii, recuperată doar în rarele reveniri estivale în ţară; în sfârşit, o linişte forţată de volumul copleşitor de muncă într-o ambasadă deficitară în “resurse umane”, dar excendentară în îndatoriri, ambiţii şi provocări. Au fost ani foarte intenşi, foarte frumoşi, dar şi foarte grei. Au fost ani în care filosofia, câteodată vreme de săptămâni sau luni întregi, era doar un cuvânt dintr-o strategie diplomatică şi nicidecum o preocupare intelectuală.

În toţi aceşti patru ani am avut arareori, şi mereu pe fugă, ocazia să mai vorbesc cu (de-acum) foştii mei studenţi. Din fericire, facebook-ul şi corespondenţa electronică mi-au îngăduit să-i am şi să-i simt aproape de mult mai multe ori decât îşi pot ei închipui. Şi mai ales să-i ştiu solidari în mod discret, dar trainic, în numeroase situaţii în care mi s-a întâmplat să mă clatin sau să mă simt pierdut între lumi ciudate, între feluri de oameni despre care nici nu ştiam că pot să existe, între forţe şi jocuri de putere dintre cele mai greu de bănuit.

Cu excepţia unor albume cu fotografii frumoase din Africa (nici nu era prea greu să iasă frumoase cu lumina de acolo), răsplata şi recunoştinţa mea au fost foarte modeste. Desigur, niciunul nu mi-a cerut nimic, cele câteva scrisori de recomandare sau sfaturi chiar nu se pun. Iar asta ar trebui să aibă darul de a-mi domoli remuşcările, consolându-mă tot mai convingător, odată cu trecerea timpului şi odată ce unele dintre amintirile acelor ani se estompează şi de o parte şi de alta, mai ales că şi mulţi dintre ei, foştii studenţi, s-au îndepărtat de universitate.

Rămâne însă – dincolo de orice consolare şi de orice remuşcare – sentimentul unei datorii neonorate. El s-ar putea exprima iute şi stângaci în acest fel: mi se pare că nu am reuşit deocamdată să restitui creditul de încredere care mi-a fost acordat vreme de douăzeci de ani, an de an, semestru după semestru, curs după curs. Şi e limpede pentru mine că nu-l voi putea restitui în alţi douăzeci de ani: nu e deloc sigur că timpul şi timpurile vor mai avea răbdare cu noi.

Dar mă gândesc că aş putea începe s-o fac într-un fel derivat, încercând să explic în scris, pe blog sau chiar într-o carte, sper, ce a însemnat educaţia mea filosofică pentru posibilitatea înţelegerii lumii africane, în ce fel am trăit Africa, în ce fel mi-a modificat percepţiile şi mi-a zdruncinat reperele conceptuale ori valorice şi mi le-a construit în arhitecturi surprinzătoare, pline de înţelesuri nebănuite. Ambasador ca funcţie, nu am încetat să privesc ce se întâmplă în jurul meu, în societatea senegaleză, ca un profesor care ia notiţe pentru un curs ce va să vină şi ca un filosof încercând să cuprindă în scheme conceptuale experienţa cotidiană a întâlnirii cu o alteritate când mai radicală, când mai superficială, dar niciodată aşa cum o bănuiai. Mărturisesc că nu mi-e încă foarte limpede cât am reuşit şi ce anume am reuşit să înţeleg din cei patru ani petrecuţi în Senegal. Impresiile rămân amestecate, cele instituţionale cu cele personale, cele plăcute cu cele mai puţin plăcute şi va fi nevoie ca ele să se decanteze în timp, inclusiv prin tehnici ale uitării, ale ocultării anumitor impresii recente şi dominante în profitul evidenţierii unor experienţe cu adevărat marcante, demne de a fi recuperate reflexiv.

Să fie oare acesta modul de a plăti o datorie? Se prea poate, dar cu siguranţă că nu e singurul. Şi cu siguranţă că nu este singura dimensiune a datoriei: îmi pare că am, de asemenea, o mare datorie faţă de Senegalul cel primitor, faţă de oamenii ei simpli care mi-au fost alături din prima până în ultima zi, pentru intelectualii lui care trăiesc decolonizarea spiritului ca pe o misiune supremă, pentru administratorii lui care încercă să facă viaţa mai uşoară milioanelor de oameni nevoiaşi, în sfârşit, pentru artiştii lui care aşează toată această existenţă colectivă într-o nesfârşită bucurie de a trăi.

Despre toate, însă, pe rând şi cu răbdare.