Articolul lui Florin Şerban, „Scârbă”, publicat pe blogul ziarului Gândul a provocat reacţii extreme în rîndul cititorilor, a căror sensibilitate s-a trezit brusc la invocarea „problemei ţigăneşti”. De la intoleranţa faţă de ţigani şi propuneri de exterminare, trecînd prin numirea regizorului drept ţigan, el şi toată etnia lui, pînă la pateticele regrete că nu sîntem suficient de creştini cu aceşti năpăstuiţi, în vreme ce-i iertăm la fel de creştineşte pe marii corupţi – reacţiile sînt toate pasionale şi pulsionale, populate de imagini tari, scene de violuri, familii amarîte de la ţară care nu fură, soţii de ambasadori decăzuţi etc.
Subiectul articolului şi al comentariilor este încă unul fierbinte, nu a încetat să fie astfel, tocmai pentru că în jurul lui se practică dintotdeauna (de cînd această problemă pretinde că se pune) dublul discurs şi, pe cale de consecinţă, ipocrizia.
Îmi propun doar cîteva reflecţii în marginea acestui subiect, profitînd de şansa de a-l fi cunoscut şi de a-l cunoaşte bine pe Florin Şerban, onorîndu-i în acest fel filmul.
1. Textul său, trădînd de bună voie o afectivitate îmbrăcată estetic şi transcrisă literar, este un text despre mecanismele excluderii în societate. Papan este pretextul unei asemenea dezbateri. Un pretext care nu rezistă confiscării dezbaterii şi mutării ei în discursul toleranţei. Florin Şerban are experienţa lucrului de zi cu zi cu excluşii deveniţi infractori, o experienţă depusă pe o formaţie filosofică solidă, interogativă şi critică, dar şi pe o formaţie artistică de excepţie în şcolile americane. Scîrba lui e justificată şi este bine explicată în text, nu revin asupra ei. Manipularea spectaculară din media românească, cea mai eficientă industrie actuală de produs clişee şi stereotipuri, recuperează şi sărăceşte cu o viteză şi o eficienţă nemaiîntîlnită – în tuşe grosolane, voit exagerate – orice subiect demn de interogaţie. E şi cazul excluderii.
2. Mecanismele excluderii sociale nu au făcut şi nu fac încă obiectul unor cercetări sistematice, de profunzime, în cultura română. Societatea zisă liberală construită pe scheletul constrîngător al economiei de piaţă, se alimentează din dinamica normativizării şi normalizării. Prima impunînd norme formale şi generale de includere/excludere, cea de a doua legitimînd comportamentele şi reprezentările majorităţii, prin uniformizare şi printr-un fals respect al diferenţei şi drepturilor minorităţii. O societate în mişcare browniană accelerată, în care nu e loc de învinşi, de looseri, de nerentabili, înlocuiţi numai decît de învingători temporari, de indivizi de succes efemer(i), modele pentru ceilalţi. Nu dispunem încă de instrumente teoretice şi nici de aptitudinile epistemice pentru a cerceta spiralele excluderii, care sînt transversale în societatea românească, aşa cum sînt în orice societate guvernată de legitimarea prin eficienţă economică şi prin bunăstare materială. În fiecare etapă a vieţii, cu fiecare instituţie prin care trecem, ne punem la încercare, trecem probe şi examene, intrăm în norme sau rămînem în afara lor, sîntem incluşi sau excluşi. Nu orice eşec este excludere, se înţelege. Dar e de studiat, pentru că rămîn încă necunoscute, mecanismele unei spirale a excluderii, a cărei declanşare este consecinţa reunirii unor circumstanţe mai mult sau mai puţin probabile, mai mult sau mai puţin grave. În alte cuvinte, de ce o excludere atrage după sine o alta, şi mai gravă, care la rîndul ei produce încă una, şi aşa mai departe. Sărăcia, anaflabetismul, contextul infracţional, predispoziţiile genetice (horribile dictu), starea de sănătate etc. etc., oricare din aceste condiţii, mai multe împreună sau chiar toate, pot sau NU pot declanşa o asemenea spirală a excluderii. În cazul lui Papan, această spirală s-a declanşat foarte devreme, Florin Şerban o descrie plastic şi convingător în textul său.