21 aprilie 2017

Graţierea: spectacol şi ratare



Prin recenta lui declaraţie privind iertarea celor care au luat mită şi nevoia de a o lua de la zero, fostul preşedinte ne pune în faţa a doua ipoteze, care duc amândouă într-o înfundătură şi, practic, spre o imagine a catastrofei politico-morale în care ne aflăm :

    1.    Ipoteza slabă (a spectacolului) : Traian Băsescu a vrut să demonstreze – cu întreg dispreţul faţă de clasa politică, dar şi faţă de întreaga societate de care a ştiut să fie în stare ca nimeni altul – că poate fi mai detestabil decât cei mai detestabili oameni politici ai momentului. Că, luptător cum se imaginează, este capabil să câştige orice competiţie, inclusiv pe aceea a ororii. În această bătălie cu anticorupţia pe care nu a declanşat-o el, pierduse startul şi, deci, pierduse tonul, iar asta e ceva insuportabil pentru un « căpitan de navă ». Şi a înţeles să recupereze întârzierea faţă de ceilalţi maeştri ai luptei împotriva sistemului juridic şi a anticorupţiei forţând până la rupere, ducând aberaţia până dincolo de aberant, propunând să fie graţiaţi chiar şi cei condamnaţi pentru terorism (iar asta o spune cel care ani de zile a militat pentru întărirea securităţii României în faţa ameninţărilor teroriste). Propunând graţierea celui mai-corupt-decât-coruptul, Traian Băsescu încearcă în acest fel să împingă în derizoriu proiectul graţierii, să-i demonstreze monstruozitatea transformându-se el însuşi în propriul său contrariu, adică într-un alt fel de monstru.

    2.       Ipoteza tare (a ratării) : dacă este serios în propunerea sa, adică dacă nu joacă la cacialma şi dacă nu o face de dragul umilirii celor care până mai ieri îi erau duşmani de moarte, care încercau să-l suspende şi să-l compromită cu orice ocazie, atunci Traian Băsescu dovedeşte că nu înţelege nimic din ceea ce înseamnă funcţionarea şi devenirea unei societăţi. Iar asta din mai multe considerente.

a.       Mita şi corupţia nu sunt nici un accident al tranziţiei, dar nici fatalitatea ei. Cei care au furat sau mituit nu au făcut-o doar o singură dată, din neatenţie, şi nici fiecare de unul singur. Au existat şi există reţele infracţionale care nu au ezitat să delapideze bogăţia naţională şi fondurile europene în mod calculat, rece, sistematic. Tot aşa cum, pe de altă parte, nu există nici o fatalitate a egalităţii dintre tranziţie şi corupţie. Fără a intra în istorie contrafactuală, putem îndrăzni să spunem că drumul de la comunism la capitalism nu trebuia să treacă prin acest jaf de proporţii sau cel puţin nu printr-un jaf de asemenea proporţii. Mita nu cade peste oameni ca un blestem sau ca o necesitate a istoriei, ci este o relaţie socială construită, propusă şi acceptată, negociată şi repetată, rafinată şi extinsă cu bună intenţie, de către actori precişi. Prin urmare, corupţia nu poate să dispară de pe o zi pe alta, printr-o miraculoasă şi nesfârşită iertare.

b.       Deşi par infracţiuni « curate », non-violente, întrucât nu sunt legate nemijlocit de imaginea unor victime lovite, rănite sau ucise, mita şi corupţia s-au dovedit profund criminale. Corupţia din spitale, darea şi luarea de mită au omorât un număr incalculabil de oameni ; corupţia din licitaţiile pentru construcţia de drumuri a ucis nenumăraţi nevinovaţi în accidentele provocate de calitatea proiectării sau construirii drumurilor. Şi exemplele pot continua, fără a mai vorbi aici de tot ce a însemnat uciderea şanselor a milioane de oameni, nevoiţi să plece din ţară sau să trăiască în sărăcie lucie, dar privind la televizor opulenţa neruşinată a corupţilor care conduc ţara. Corupţia este cea mai gravă dintre infracţiunile comise în timpul tranziţiei româneşti, mai gravă şi decât invocatul terorism supus şi el blândeţii fostului preşedinte.

c.       Nu poate să existe un moment zero, iar asta din prea multe motive. Nu a existat un moment ultim şi nu are cum să existe un moment al încheierii a ceva. Corupţia nu a încetat nici o clipă din 22 decembrie 1989 până azi. În numele a ce şi în ce scop am decreta că astăzi trebuie să terminăm cu judecarea corupţilor ? Cum se poate face asta ? Pe declaraţii individuale de onoare ? Prin lege ? Prin consens naţional ? Sau pur şi simplu redenumind  cu alte nume tot ceea ce încape sub numele larg de corupţie ? De exemplu, furtul să nu se mai numească furt, ci altfel ; mita să poarte un nume mai frumos ş.a.m.d. În acest fel, într-adevăr, odată cu corupţia dispar şi corupţii.

d.       Fostul preşedinte nu a înţeles nimic din ceea ce ar putea fi mecanismul social al iertării. Iertarea celui corupt nu are nimic de-a face cu iertarea şoferului care a omorât un om de către familia mortului. Iertarea socială, întinsă pe spectrul dintre amnistie şi graţiere, se codifică şi se aplică altfel. Celui care a făcut o greşeală i se poate da individual şi punctual o a doua şansă, dar de ce am considera mita, abuzul în serviciu, falsul în acte, constituirea unui grup infracţional, evaziunea fiscală etc. drept nişte greşeli şi nu mai degrabă, aşa cum sunt ele de fapt, nişte strategii uneori foarte sofisticate de ocolire a legii şi de înavuţire din banul public ? Falsificarea unui caiet de sarcini în schimbul a 10% din contract nu este o greşeală supusă iertării, ci este infracţiune supusă legii penale, care a produs daune materiale, umane şi sociale. Repet : nu vom şti niciodată câţi oameni au murit în spitale din cauza acestor contracte falsificate…

e.       Dacă admitem că ieşim dintr-o perioadă tulbure cu un număr incalculabil de victime şi de corupţi, una dintre metodele prin care poate funcţiona iertarea socială este cea experimentată (cu un succes discutabil, dar totuşi succes) de către Africa de Sud după căderea regimului de apartheid. Nelson Mandela a propus atunci ca toţi cei care îşi mărturisesc, în faţa unor tribunale populare, crimele săvârşite în timpul fostului regim rasist, să fie iertaţi de pedeapsa legii. În caz că nu o fac, dar se dovedeşte că au comis crime, să fie condamnaţi la pedepse grele, indiferent că ulterior îşi recunosc sau nu crima. O soluţie pentru România ar putea fi următoarea, dacă tot vrem un moment zero şi iertarea păcatelor corupţiei : cei dovediţi de corupţie să nu intre în închisori, ci să fie nevoiţi să restituie integral averile, până la limita condiţiei unei familii medii : un apartament cu două camere, o maşină de valoare medie. Adică să se întoarcă acolo unde se aflau cu toţii atunci când au început să năruie statul şi să-şi fure compatrioţii. Să li se acorde cazierul curat şi să o ia chiar ei de la zero. Căci toţi ceilalţi care au fost furaţi şi sărăciţi în aceşti 27 de ani nu au nici un motiv să o ia de la zero. Abia ce au reuşit să-şi adune bani pentru un avans la credit sau să-şi cumpere o maşină second hand după ani şi ani de trudă. Sau, dacă această soluţie este prea idealistă (şi ea evident că este, dar de ce să nu răspundem aberantului cu idealism absolut ?), atunci să încercăm varianta soft a unui moment zero. Ok, au furat, au delapidat, au mituit, au cerut mită, dar să ne spună şi nouă, în detaliu, cum au făcut. Să li se dea, fiecăruia, un interval de timp, o perioadă de graţie, în care să povestească de-a fir a păr cum au procedat, măcar să ne minunăm, măcar să aflăm ce ni s-a întâmplat în toţi aceşti ani. Dacă nu avem dreptul la bunăstare sau la dreptate, măcar să avem dreptul la adevăr. Să ne spună politicianul bugetar cum a reuşit să-şi construiască un palat ; să auzim din gura unui medic cu 400 de euro pe lună cum a ajuns să conducă o maşină care costă 50.000 de euro. Măcar să ni se dea dreptul la a ne înţelege propria existenţă colectivă, dacă tot ni se refuză, politic şi instituţional dreptul de a recupera, pentru binele comun, averile furate cu premeditare.

Sunt conştient, evident, de naivitatea pe care stau aceste scenarii. Nu se va întâmpla niciodată nimic din toate acestea ; dimpotrivă, e foarte posibil ca propunerile fostului preşedinte şi altele asemănătoare lor, poate mai moderate, poate nu, să fie adoptate şi aplicate întru salvarea bieţilor corupţi. Şi nu se va întâmpla fie şi pentru că Traian Băsescu (sau orice alt politician român) nu a fost, pentru o clipă măcar, Nelson Mandela.