Cine este cel mai îndreptăţit să vorbească despre ateism? Cel care crede în existenţa lui Dumnezeu şi poate, astfel, să descrie atitudinea atee din exterior, să o circumscrie în toată întinderea ei precis delimitată? Sau, dimpotrivă, cel care nu crede în existenţa divinităţii, avînd astfel avantajul cunoaşterii dinăuntru a ceea ce se numeşte, convenţional, „ateism“?
O astfel de întrebare îmi pare de la bun început greşit pusă şi, de aceea, nu poate primi un răspuns mulţumitor. Ea este greşit pusă deoarece presupune că subiectul care vorbeşte şi obiectul despre care se vorbeşte comunică într-o modalitate cu totul specială, care este aceea a credinţei. Altfel spus, caracterul problematic al obiectului despre care vorbim se răsfrînge asupra vorbitorului însuşi, nevoit cumva să-şi declare de la bun început opţiunea. Este ca şi cum am întreba dacă despre morală este mai îndreptăţit să vorbească omul cinstit sau mincinosul; ori dacă despre dreptate trebuie să vorbească mai curînd judecătorul sau răufăcătorul. Şi exemplele pot continua în acest sens în care am dori să-l situăm de la bun început pe cel care vorbeşte despre un subiect anume înăuntrul acestui subiect sau în afara lui.
De aceea, trebuie să facem un pas în spate, sau alături, în abordarea ateismului, şi să întrebăm mai întîi dacă el descrie o credinţă sau absenţa unei credinţe. Adică dacă ateismul este credinţa în absenţa lui Dumnezeu sau lipsa credinţei în existenţa lui Dumnezeu. A crede („cu tărie“, cum se spune şi cum se crede azi) în non-existenţa lui Dumnezeu nu e totuna cu non-credinţa în existenţa lui. Prima atitudine („cred că Dumnezeu nu există“) desemnează o convingere activă, structurînd un mod de gîndire şi de acţiune, o credinţă pe deplin asumată, sprijinită pe argumente raţionale şi tradusă într-o disponibilitate frontală pentru un dialog cu oponenţii ei. A doua atitudine („nu cred că Dumnezeu există“) se apropie mai curînd de scepticism şi, în forma ei negativă, desemnează mai degrabă o distanţare, dacă nu chiar o eschivă, lăsînd loc unei îndoieli, mai mult sau mai puţin metodice, cu privire la existenţa divinităţii.
Prin urmare, particula „a“ de la începutul cuvîntului „ateism“ poate să aibă fie un sens privativ, fie un sens negativ; în primul sens, se postulează inexistenţa radicală a lui Dumnezeu şi deci lipsa de obiect a unei credinţe bazate pe presupoziţia unei fiinţe supranaturale, dotate cu atributele perfecţiunii (eternitate, atotputere, bunătate etc.). În al doilea sens, credinţa însăşi în existenţa divinităţii este afectată de incertitudine şi de suspiciune.
Ceea ce caracterizează însă în ambele cazuri ateul este, din punct de vedere filozofic şi logic, condiţia sa negativă şi rolul său secund într-o dezbatere în care, aşadar, nu pare a fi mai mult decît „sparring partner“. Condiţia sa este negativă, pentru că el vine să nege ceea ce a fost postulat deja ca existînd, şi este secundă pentru că negaţia care i se aplică este mereu ulterioară unei afirmaţii prime. Ateul trebuie să nege o existenţă care a fost afirmată în prealabil şi, de aceea, în orice discuţie, rolul lui este limitat, relativ şi reactiv.
Ştim însă că o asemenea discuţie nu mai are loc azi, dacă ea mai are loc, în termeni filozofici şi logici. Trăim vremuri mult prea îmbibate de pasiuni de tot felul pentru ca o dezbatere de acest fel să nu eşueze, în cel mai bun caz, în clasica întrebare a glonţului de aur: „Crezi în Dumnezeu?“ şi, în cel mai rău caz, în invective şi blesteme.
Ateismul este, în realitate, nu atît o chestiune de dezbatere argumentată, răbdătoare şi respectuoasă în săli de curs sau reviste de specialitate, cît una de atitudine întinsă între indiferenţă şi provocare, iar asta deopotrivă din partea celor care îl apără şi a celor care îl combat. În controversa despre existenţa lui Dumnezeu, ateul poate să se manifeste fie cu indiferenţă, considerînd că o asemenea controversă nu i s-a părut una tocmai urgentă ori pertinentă pentru propriul său mod de existenţă, fie în mod provocator, dacă nu chiar sfidător, respingînd zgomotos ipoteza existenţei divinităţii, ipoteză pe care o consideră sursă de alienare individuală şi colectivă. Invers, partenerul de dialog al ateului îl tratează pe acesta cel mai adesea cînd cu nepăsare, cînd cu dispreţ, două atitudini la fel de reductive, întrucît nu-i acordă ateului demnitatea unui partener de conversaţie egal în drepturi sau în argumente.
Oricum ar fi, mi se pare că orice discuţie despre ateism (şi cu atît mai mult în România, unde ateii declaraţi se găsesc în marja de eroare a sondajelor, 1% declaraţi, iar indicele de religiozitate ne aşază printre primele zece ţări din lume) este din start falsificată şi deplasată într-un spaţiu unde ea riscă să se încheie înainte de a fi început. Nu am nici cea mai vagă intenţie de a judeca o asemenea stare de fapt ori de a spune dacă e bine sau e rău că există mulţi atei într-o ţară. Şi nici nu am căderea să fac o analiză istorică ori sociologică a unei asemenea stări de fapt.
Voi îndrăzni doar să afirm că falsificarea şi eşecul unei discuţii despre ateism sau despre religie între credincioşi/religioşi şi atei privează spaţiul cultural românesc de o dezbatere care nu a avut loc de fapt niciodată, nici măcar în epoca în care ateismul a fost declarat şi instituit ca religie de stat. Căci, nu încape nici o îndoială, la fel cum acea epocă a fost mincinoasă (şi s-a minţit pe sine) în privinţa succesului materialismului dialectic şi ştiinţific ca doctrină promovînd ateismul ca ideologie împotriva religiei, tot aşa şi epoca noastră se minte pe sine în privinţa succeselor repurtate împotriva ateismului prin promovarea unui management al religiosului spectacular, ostentativ, omniprezent. Fără nici o patimă sau parti pris trebuie spus că regimul comunist a eşuat lamentabil în proiectul său, nu doar nereuşind să-şi pună în aplicare programul de ateizare a societăţii, ci şi, mai grav, producînd forme latente de religiozitate dintre cele mai variate, dintre care unele au evoluat diform şi hidos în anii tranziţiei. Nu vom putea şti niciodată cu precizie cîţi atei a produs societatea socialistă, fie şi numai pentru că unii dintre propovăduitorii cei mai vehemenţi ai ateismului pretins ştiinţific au început în decembrie 1989 să închine cruci mai ample şi mai dese decît toate crucile unui credincios, într-o conversiune miraculoasă şi profund interesată.
Ştim însă că ne mişcăm astăzi într-un mediu îmbibat de o religiozitate confuză şi difuză, etalîndu-se între extrema religioşilor fără credinţă şi cea a credincioşilor fără religie, acoperind în întregime suprafaţa societăţii şi dispunîndu-se ca pînză de fond a dezbaterii culturale. De aceea, chiar şi o discuţie despre ateism începe de fiecare dată pe un asemenea fond deja dat, într-un cadru deja trasat, în care răspunsurile şi certitudinile există înaintea întrebărilor şi îndoielilor.
Aceste trăsături ale dezbaterii publice despre ateism sau între atei şi non-atei se lasă descifrate urmînd o constatare simplă, care răspunde în oglindă unei constatări relative la epoca anterioară. Astfel, putem constata azi absenţa aproape totală din spaţiul public a ateilor, dar şi a oricărei declaraţii sau mărturisiri publice din partea unui ateu, la fel cum odinioară am trăit o epocă din care a lipsit orice prezenţă publică a omului în dimensiunea lui religioasă (şi nu vorbesc de înaltele feţe bisericeşti aflate de-a dreapta tovarăşului). Desigur, se va putea replica numaidecît că situaţiile sînt complet diferite, că am trecut totuşi de la interzicerea şi reprimarea unor mărturisiri publice de natură religioasă la libertatea totală de expresie de astăzi. Da, aşa este, numai că înainte chiar de condiţia politică a expresiei religioase sau antireligioase, este vorba despre însăşi existenţa, astăzi cel puţin, a condiţiilor social-culturale care încurajează ori nu afirmarea unei posibile dimensiuni a identităţii personale. Înainte chiar de a se manifesta public ca atei, cîţi dintre cei care ar putea-o face se definesc pe ei înşişi ca fiind atei (nu în primul rînd, nu cel mai adesea, dar măcar uneori)? În ce fel lucrează mecanismele sociale de persuasiune, de identificare, de etichetare din societatea românească pentru a descuraja descrierea de sine ca ateu sau afirmarea condiţiei de ateu minoritar? Putem vorbi, în cazul acestei absenţe a ateului şi a ateismului din spaţiul public şi cultural, de cenzură? Cu siguranţă că nu este vorba de mecanismele brutale şi represive ale cenzurii comuniste, căci şi cenzura s-a rafinat odată cu vremurile, formele şi efectele ei s-au diversificat. Iar unele dintre formele cele mai eficiente ale ei sînt insidioase şi interioare. Constituie oare morala publică şi discursurile ei dominante, indiferent dacă mai oneste sau mai ipocrite, tot atîtea surse ale cenzurii şi autocenzurii, eliminînd ateul şi ateismul din spaţiul public şi închizîndu-le în cuşca aurită şi confortabilă a spaţiului privat, a intimităţii? În fine: nu cumva a devenit ateismul ceva de nemărturisit? Nu cumva este ateul un minoritar de nearătat?
Întrebări retorice, fără îndoială, şi lipsite de orice urgenţă în aceste vremuri ale ordonanţelor. Ele nu sînt menite să şi găsească vreun răspuns mulţumitor în configuraţia luptelor actuale între idei şi ideologii. Dar sînt întrebări care descriu ceva din spiritul unei epoci sufocate de şantajul actualităţii şi al lipsei de măsură. După cum tot mai sufocat este şi Dumnezeul credincioşilor de nenumăraţii şi mărunţii zei efemeri ai celor care au nevoie să creadă în ceva, în orice şi în oricine, din afara lor, doar ca să umple golurile dinlăuntrul lor. Iar în spaţiul rămas, cam 1%, ateul fără voce, ateul care nu contează şi deci care nu există decît ca marjă de eroare.
