Oraşul (de Jean-Luc Nancy)

Ville [“oraş”, în franceză] vine din villa [„locuinţă”, în latină] deoarece de la bun început oraşul este un grup de locuinţe. Nu e o dezvoltare organică a unităţii familiale: el e, dimpotrivă, o unitate (dacă există aşa ceva) de un ordin superior şi exterior celei a familiei, a gens-ului [„gintă”, în latină] sau a neamului, a vetrei, sau a gospodăriei. El nu este casa amplificată şi ramificată. Locuinţa, dimpotrivă, fuge în definitiv de oraşul care o conţine şi care, în ce-l priveşte, e cu totul altceva, strada, piaţa, calea, bulevardul sau pasajul, tramvaiul sau metroul, podul, bacul sau funicularul. S-a putut spune că strada nu putea să apară decât după casă, dar logica oraşului funcţionează exact pe dos. Oraşul este întâi şi-ntâi o circulaţie, un transport, o cursă, o mobilitate, o oscilaţie, o vibraţie. De pretutindeni el trimite pretutindeni şi în afara lui însuşi : dar exteriorul său este din ce în ce mai puţin zona rurală în mijlocul căreia ar fi aşezat, mai curând exteriorul indefinit al oraşului însuşi este cel care se îndepărtează şi care rurbanizează (cu spun sociologii) tot mai departe. Ţesutul se întinde, se exfiltrează, până la a atinge din ce în ce mai mult alte oraşe, dizolvându-le distanţele şi individualităţile.

Urbanitatea se tentaculează şi se răspândeşte, se dă astfel în vileag, se desfăşoară, se problematizează, deportează cetatea şi cetăţenia, iar dezmembrarea lor desenează alte constelaţii, încă nenumite.

Astfel, oraşul de astăzi îşi dă ca spectacol oraşul de ieri : îl prezervă şi îl restaurează, îi înviorează faţadele, monumentalizează şi patrimonializează oraşul trecut, pe care în acelaşi timp îl deconstruieşte. Deschide excavaţiile viitoarelor culoare de circulaţie, scoţând la lumină straturi mai vechi ale sale pe care le va pune sub sticlă, expuse la vedere de-a lungul noilor drumuri. Pe amplasamentul unei puşcării distruse unde se va construi un parking, tineri arheologi trec prin pensetă şi pămătuf resturile unei ruine greco-romane.. Oraşul se priveşte, se caută şi, în acelaşi timp, fuge de sine în analele sale şi în straturile sale strivite unele de altele. Acolo unde succesivele stăpâniri îşi îngrămădeau, ca la Troia, oraşele unele peste altele în straturi succesive de putere, în prezent o domnie unică se întinde peste toate orizonturile, iar vechile metereze exhumate nu mai sunt fundaţii, ci incluziuni curioase într-o întindere fără fond şi fără margini.

Urbs, oraşul, se opune atât fortăreţei (arx) şi satului (rus). Polis, care a fost la început citadela, suprapune spaţiul fizic şi spaţiul juridic, cel al cetăţii. Dar oraşul, până la urmă, deformează şi debordează aceste spaţii. El nu se rezumă nici la urbanitate, nici la urbanism, nici la cetăţenie, nici la civilitate. Oraşul nu este civilizat : el este mai degrabă nucleul agitat, ascensiunea şi asaltul civilizaţiei înţeleasă ca mişcare şi nu ca stare, ca defrişare şi ca invazie, potopire, febră, propagare şi contagiune mai degrabă decât ca şlefuire şi poliţie a moravurilor. “La cité” desemnează, [în franceza de] astăzi, un ansamblu de imobile de suburbie, cu teritoriul şi cu reperele sale, departe de „centru” şi departe de oraşul însuşi, bucată de oraş distanţată de oraş, desprinsă ca un iceberg în derivă, plutind pe un ocean nesigur.

Oraşul se caută şi se prăbuşeşte din nou, se lasă prins de un alt adevăr decât cel al subsolului şi al fundaţiei, pe care le-a excavat. El se deplasează către o altă fiinţă sau către o altă esenţă, o altă valoare şi chiar alt nume, conurbaţie, megalopolă. Într-o zi, el va uita până şi acest nume de „oraş”.

Oraş este un loc unde are loc altceva decât locul (satul ar fi, va fi fost acolo unde la început domnea locul, exactitudinea unei măsuri de spaţiu-timp). Dealul sau râul, propice supravegherii şi aprovizionării, n-au fost niciodată de-ajuns pentru a defini oraşul, nici pentru a-l elabora, chiar dacă logica lor a comandat aşezarea şi stabilirea. Oraşului îi mai trebuie şi altceva, îi mai trebuie un alt ethos decât acela al locului şi localităţii.

În el, trebuie să se exercite un drept: drept de târg, drept de bătut monedă, drept de a percepe impozit, drept de vamă şi concesiune, imunităţi burgheze. Acesta este dreptul unui comerţ mai mult decât cel al unei puteri. Oraşul face negoţ: în cea mai largă extensie a cuvântului, aceasta este întreaga sa definiţie. Oraşul târguieşte, iar “târgoveţul” îşi instalează personajul său mult mai bine decât nobilul, preotul sau căpitanul. La fel cum figura negustorului şi împreună cu ea ideea de comerţ, ocupă un loc surprinzător, prin ambiguitate, în istoria civilizaţiei noastre (apreciat şi discreditat, îndrăzneţ şi lacom, descoperitor şi conservator : în această privinţă, Europa a secretat o schizofrenie a comerţului şi a bogăţiei fără seamăn în alte părţi, îndeosebi în lumile arabă sau chineză), în acelaşi fel oraşul deopotrivă refulează şi exaltă natura sa comercială, negustorească, natura sa negociantă, adică fără odihnă, fără repliere în sine, deschisă din toate părţile, foarte ocupată cu schimbul şi cu circulaţia, cu traficul, cu traducerea, cu medierea şi cu speculaţia.

Ethos-ul sau spiritul oraşului este negociant, negociator, nici reglat după o natură, nici îngenunchiat unei puteri, la distanţă de ogoare ca şi de castel, reglat prin estimarea şi prin discutarea valorii, a interesului, a utilităţii, a beneficiului şi a riscului, prin gustul călătoriei şi al depărtărilor, prin atracţia unei creşteri în acelaşi timp indefinit preţioasă şi aventuroasă. De aceea acest ethos este de la bun început în alt registru decât cel al familiei, al tribului, al economiei domestice. Felul său de a fi se îndepărtează de intimitate la fel ca şi de glorie : nici în interioritate, nici în strălucire, ea este în agitaţie, în întâlnire, în discuţie, în schimbul obligat şi în independenţa necesară. În oraş nu există nici natură comună, nici rânduire după o supranatură: ci un spaţiu diferit, unde se neguţează în toate sensurile, fără a se identifica unii cu alţii şi fără a se ignora reciproc întru totul. Comerţ egalitar, dar nu comunitar : dincolo de comunitate, sau dincoace de ea, renegociind fără încetare schimbul, rejucînd partajul şi rolurile.

Derrida - deconstructia arhitecturii

Există, să nu uităm, o arhitectură a arhitecturii. Pînă la temeiul său cel mai arhaic, conceptul cel mai profund fundamental al arhitecturii a fost construit. Această arhitectură naturalizată ne-a fost lăsată moştenire, ne locuieşte, credem că e destinată locuirii, şi nu mai constituie pentru noi un obiect. Dar în ea se cuvine să recunoaştem un artefact, un constructum, un monument. Care nu a căzut din cer, nu e natural, chiar dacă transmite un anumit cadran al relaţiei cu physis, cu cerul, cu pămîntul, cu muritorul şi cu divinul. Această arhitectură a arhitecturii are o istorie, este în întregime istorică. Moştenirea ei inaugurează intimitatea economiei noastre, legea căminului nostru (oikos), oikonomia noastră familială, religioasă, politică, toate locurile naşterii şi ale morţii, templul, şcoala, stadionul, agora, piaţa, mormîntul. Ne pătrunde pînă acolo încît îi tocmai istoricitatea, o considerăm natură. Este bun-simţul însuşi.

Conceptul de arhitectură, el însuşi un constructum locuit, o moştenire ce ne cuprinde, ne presupune mai înainte chiar ca noi să încercăm s-o gîndim. Mai presus de toate mutaţiile suferite de arhitectură, rămîn anumite invariante. O axiomatică traversează, impasibilă, imperturbabilă, întreaga istorie a arhitecturii. O axiomatică, adică un ansamblu organizat de evaluări fundamentale şi de fiecare dată presupuse. Această ierarhie a fost fixată în piatră, informează acum întreg spaţiul social. Care sînt aceste invariante? Voi deosebi patru, carta oarecum artificială a patru trăsături, să spunem, mai curînd, a patru puncte. Ele traduc una şi aceeaşi postulare: arhitectura trebuie să aibă un sens, pe care trebuie să-l prezinte şi, în felul acesta, să semnifice. Valoarea semnificantă sau simbolică a acestui sens trebuie să comande structura şi sintaxa, forma şi funcţia arhitecturii. Trebuie s-o comande din afară, din direcţia unui principiu (archè), a unui fundament sau a unei fundaţii, a unei transcendenţe ori a unei finalităţi (telos), ale căror locuri, în schimb, nu sînt arhitecturale. Topică anarhitecturală a acestui semantism din care derivă în mod necesar patru puncte de invarianţă:

                · Experienţa sensului trebuie să fie locuirea, legea oikos-ului, economia oamenilor şi a zeilor. Prin prezenţa ei ne-reprezentativă care, spre deosebire de celelalte arte, pare a nu trimite decît la ea însăşi, opera arhitecturală va fi fost destinată prezenţei oamenilor şi a zeilor. Dispunerea, ocuparea şi investirea locurilor trebuia să se măsoare în funcţie de această economie. La ea continuă să facă apel Heidegger, atunci cînd intepretează absenţa lui “acasă” (Heimatlosigkeit) ca simptom al onto-teologiei şi, mai exact, al tehnicii moderne. Dincolo de criza locuinţei, el ne pofteşte să gîndim la propriu adevărata disperare, indigenţa, sărăcia locuirii însăşi (die eigentliche Not des Wohnens). Muritorii trebuie mai presus de orice să înveţe să locuiască (sie das Wohnen erst lernen müssen), să audă şi să înţeleagă ceea ce-i cheamă să locuiască. Aceasta nu este o deconstrucţie, ci chemarea de a repeta însăşi temelia arhitecturii pe care o locuim, pe care ar trebui să reînvăţăm a o locui, originea sensului ei. Fireşte, chiar dacă “nebuniile” gîndesc şi dislocă această origine, ele nu trebuie să se lase în voia jubilaţiei tehnologiei moderne sau în aceea a stăpînirii maniacale a puterilor ei. Ar fi o nouă lovitură a aceleiaşi metafizici. De unde, tocmai, dificultatea a ceea ce, tocmai – acum – se anunţă. 

                · Centrată şi ierarhizată, organizarea arhitecturală se va fi văzut obligată să se supună anamnezei originii şi asizei unui fond. Şi nu doar de la întemeierea ei pe solul terestru, ci chiar din perspectiva fundării ei juridico-politice, instituţia care comemorează miturile cetăţii, pe eroi şi pe zeii întemeietori. În ciuda aparenţelor, această memorie religioasă şi politică, acest istoricism nu s-a retras din arhitectura modernă. Aceasta îi păstrează nostalgia, este prin excelenţă păzitoare. Nostalgie de fiecare dată ierarhizantă: arhitectura a materializat ierarhia în piatră sau în lemn (hylè), este o hyletică a sacrului (hieros) şi a principiului (archè), o arhi-hieratică.

                · Această economie rămîne în mod necesar o teleologie a locuinţei. Ea subscrie tuturor regimurilor finalităţii. Finalitate etico-politică, serviciu religios ori finalizare utilitar-funcţională, de fiecare este vorba de a pune arhitectura la slujbă şi în slujba. Acest scop este principiul ordinii arhi-hieratice.

                · Ordinea aceasta ţine, în sfîrşit, de artele frumoase, indiferent de mod, de epocă sau de stilul dominant. Valoarea de frumuseţe, de armonie şi de totalitate trebuie în continuare să domnească.

(Jacques Derrida, "Point de folie - maintenant l'architecture", traducere în limba română de Bogdan Ghiu)

Filosofii români în spaţiul public

(Text revizuit si adaugit)

Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoaştere publică, dar şi de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei şi dispreţuitoarei intervenţii prezidenţiale, filosofia a putut fi asimilată unei activităţi complet inutile şi îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete şi practice.

Printre noi, membrii « elitei filosofice » a acestei ţări, circulă nenumărate versiuni ale utilităţii culturale şi sociale a filosofiei. Oricare dintre noi ar fi întrebat, ar putea elabora un discurs despre « la ce bun filosofia în vremuri sărace », invocînd reperele sale istorice dragi, de la Platon şi Augustin, pînă la Kant, Heidegger ori Derrida. Fiecare dintre noi, filosofii, sîntem în stare să argumentăm convingător că e nevoie de filosofie, dar nu ne convingem decît pe noi înşine şi pe cei cîţiva simpatizanţi din fan-cluburile personale.

Filosofia românească, prin reprezentanţii ei, se mişcă azi în fortăreaţa aproape impenetrabilă pe care ei înşişi au construit-o. Şi au construit-o astfel încît chiar şi lor le vine tot mai greu să iasă din confortul ei modest şi liniştitor.